Cristina Nemerovschi

nymphette_dark99

(fragmente)

În cabină miroase a tutun și a transpirație. Tiristul scoate un pachet de țigări fără filtru și îmi oferă una. Nu refuz. Îmi face cu ochiul. Îmi aprinde țigara, cu un ochi atent la drum. Pe urmă îmi întinde și un pet la 2 litri de Ciucaș.

Nu-l refuz nici pe ăsta.

― Unde mergi, păpușică?

― La București.

― Ptiu, zice el, bănuiam. Și io, tot acoloșa. Ai fost decât la o plimbărică aciea, la munte?

― Oarecum, îi răspund, în timp ce scuip niște tutun care mi s-a prins de limbă.

― Io-s Gicu.

Mi-a întins deja mâna, stă cu ea suspendată în aer, așa că îi răspund:

― Victoria.

Nu Vicky, ci Victoria. Să-i spun numele meu adevărat și insuportabil manelistului urât și împuțit mi se pare că este ceva sexy, ceva nelalocul lui, ceva incitant și neașteptat. God, e atât de urât manelistul, nu cred că am văzut vreodată un om mai urât. Are barbă, mustață, părul ușor grizonat pe la tâmple, e zbanghiu, se uită câș cu un ochi. Când îți vorbește, își fixează privirea deasupra capului tău. Poartă trei ghiuluri de aur, iar unghiile de la degetele mici sunt lungi, murdare și ascuțite. E îmbrăcat cu un hanorac gri, cu pete de ulei, și cu o pereche de pantaloni de trening bleumarin, lucioși, atât de la nylon, cât și de la jeg. În picioare are niște adidași plini de noroi. Pare genul ăla de om pe care-l cauți ca să-l alegi ca figurant într-un film românesc, ca să exagerezi puțin și să arăți pe bună dreptate ce urâți și caraghioși sunt maimuțoii care populează țara noastră.

― Ce transportați?, îl întreb, fiindcă mă amuză să-l aud vorbind.

Îmi plac verva și naivitatea oamenilor agramați, siguranța îngâmfată cu care ei cred că se folosesc de limba lor maternă așa cum trebuie. I-aș asculta vorbind la nesfârșit.

― E secret de stat, hă, hă, zice el.

― Ei, lăsați, după ce terminăm Ciucaș-ul ăsta, o să-mi spuneți, fie că vreți, fie că nu.

― Hă, hă. Da, mai știi. Da’ nu-mi zi cu dumneavostră. Zi-mi Gicu.

Live fast, die young, bad girls do it well… Uitându-mă la drum, observ că nu e același pe care-l știu eu. N-am trecut pe lângă turnul părăsit, din piatră, pe care-l admir mereu când merg cu mașina. Ar fi trebuit să ajungem deja la el.

― Auzi, Gicu, tu sigur n-ai greșit drumu’?

― Nooo. Ezglus. Ce, nu-l fac io în fiecare săptămână, hă, hă, cum să-l greșesc? Da’ poate tu-l știi decât pe ăla de o ia pân Predeal.

― Păi nu pe acolo trebuie s-o ia?

― Ba da, da’ io am luat-o acu’ prin Cheia. Că e liber și-l știu ca-n palmă, poți să și dormi la volan, hă, hă.

Beton, mă gândesc, poți să și bei la volan, n-ai nicio greață. Mai beau din sticla de Ciucaș, gândindu-mă că, dacă beau eu, nu bea el, și suntem mai safe așa.

― Unde mai pui că e și pădurile astea p-aci, o frumusețe... Facem ș-un popas. Câți ani ai, păpușe?

― 19, zic eu.

― Hă, hă. Aș fi jurat că maxim 17, așea.

― 19 și trei luni.

― Ca să vezi... Tineretu’ de azi... e mai emancipat ca pe vremea noastră. Nu mai poți să-i dai vârsta. Unele, la 14 ani, arată de zici că e de 20, iar altele la 20 arată de zici că abia au făcut ochi.

Mai beau din Ciucaș, încep să mă încălzesc, nu mai simt lipsa gecii. Dar mi-e în continuare dor de ea. Oare dacă i-aș zice să întoarcă, să mergem s-o căutăm și abia apoi s-o luăm spre București? Nope, bad idea. Asta ar mai lipsi, să iau la rând cu manelistul Gigel toate barurile de rockeri din Brașov, în căutarea unei geci de motor mărime S, cu un patch cu Forgotten Woods pe mânecă...

― Da’ ți s-o lipit sticla aia de degete, păpușe!, zice, într-un final.

Îi întind sticla. So much for the safe drive. Gicu sau Gigel sau cum îl cheamă bea cu o mână, conduce cu cealaltă.

― Ptiu, a dreacu’ berea. Acu’ trebe’ să facem un popas acoloșa, la pădurice. Mai e vreo 10 minute, zice.

Instinctiv, îmi pipăi cu degetele buzunarul bombat al fustei. Acolo e briceagul pe care mi l-a făcut cadou Tedy când am împlinit 12 ani. Briceagul cu șase lame. Tedy avea grijă de el, mi-l ascuțea o dată la trei luni. În ghiozdan, am un cutter și o rotiță cu lame, improvizată tot de Tedy. Pasiunile lui erau oarecum neobișnuite, dar mie mi se păreau infinit mai constructive decât jocurile pe calculator sau colecționarea de mașinuțe stupide. În camera lui, Tedy avea o expoziție impresionată de cuțite. Capra nu intra acolo decât foarte rar. Zicea că se sperie și-i vine să leșine. În geacă aveam și un spray cu piper, dar geaca e deja history.

Apropo de geacă, mai avea un semn particular – căptușeala roșie. La început mă enervase detaliul ăsta, fiindcă nu mai văzusem până atunci geci de motor negre cu căptușeală roșie, dar cu timpul începuse să-mi placă. O scotea din anonimat pe Elena. Așa îi spuneam gecii – Elena.

Tedy nu mă întrebase dacă am folosit vreodată recuzita pe care mi-o pregătise el. Cred că era mulțumit să știe că ea e acolo, pentru orice eventualitate.

― Știi Connect-R? Îți place? Ia să pun io CD-ul ăla cu el...

Nu apuc să-i spun că-mi displace teribil Connect-R, în special cântecul cu vara în care nu doarme, de altfel singurul pe care știu să-l cânte Connect-R, când din CD-ul antic, model de acum 7 ani, începe chiar Vara nu dorm. Gigel sau Gicu intonează, în timp ce își aranjează freza în oglindă, cu mâna cu care nu conduce:

― Nu am soooooomn… Zorii zilei mă prind, pă plajă mă plimb, io vara nu dooooooorm.... Aoleu, ce mă piș, dreacu’, mai bine beam votcă, a dreacu’ berea asta... Nu am soooooomn...

Îmi imaginez dintr-o dată, în timp ce-mi admir imaginea reflectată în geamul TIR-ului, cum ar fi să mi-o trag cu Gigel sau Gicu. Cum ar face, ce sunete ar scoate. Ar vorbi, ar geme? Probabil o are mică. Toți maneliștii o au mică, de asta s-au apucat să asculte manele, de frustrare. Sperând că o să le crească pula. Dar nu le-a crescut, și de asta au continuat să asculte manele. Speranța moare ultima.

Se termină în sfârșit vara lui Connect-R; răsuflu ușurată, mai beau din sticla de Ciucaș. Nu apuc să înghit bine, că din CD-ul lui Gigel începe... Vara nu dorm.

― I-ai dat repeat?, îl întreb, oripilată.

― Ce? Noo... E trasă de mai multe ori. Dăcât melodia asta e pe CD.

Mă apucă râsul. Clar ar fi ceva haios să mi-o trag cu Gigel. Pe fundal cu Vara nu dorm.

― Nu am sooooooomn, nuuuu.... Iu-huuu, uite acilea oprim.

― Mișto, zic eu.

Gigel mă privește admirativ și conspirativ.

― Vrei și tu, hă, hă, șmechero... Am știut io de când te-am văzut coloșa, în ploaie.

Nu-mi dau seama dacă se referă la făcut sex sau la făcut pipi. Dar, e drept, pipi chiar mă trece. Cu restul, încă nu sunt sigură.

Mă dau jos din TIR, cât pe ce să-mi scrântesc glezna pe nenorocirile alea de scări înalte. Fug în pădure. Fac pipi, îmi trag ciorapii și constat că i-am agățat, probabil pe băncile de lemn ale unuia din barurile unde e acum geaca mea de motor cu căptușeală roșie. E frig, așa că fug la mașină. Gigel stă cu pantalonii de trening lăsați în jos și se pișă în drum, cu capul dat mult pe spate. Îl ignor, mă urc înapoi în TIR, caut țigările alea jegoase fără filtru, îmi aprind una. Din ce observ pe geam, Gigel sau Gicu chiar o are mică. Știam eu. În general, nu prea greșesc la chestiile astea.

― Păpușe, hai și tu jos, să vezi aci lună frumoasă... Ia uite-o ce mare e și galbenă...

Cobor, și îl văd pe Gicu sau Gigel tot cu pantalonii lăsați în jos, ținându-și pula în mână. O freacă cu mișcări lente și se uită la mine cu un zâmbet retard.

― Vrei s-o iei în guriță?, mă întreabă, și ochiul zbanghiu îi fuge iar deasupra capului meu.

Parcă ar întreba o pasăre rătăcită sau o creangă uscată de copac dacă vrea să-i facă o muie. Îmi duc o mână la gură, să-mi maschez râsul, ca nu cumva să-i taie erecția.

― Ai prezervativ?, îl întreb.

Se uită la mine nedumerit, după care se lărgește într-un zâmbet cu toți dinții.

― Are băiatu’! Ce credeai, că io plec la drum fluierând?

Se urcă așa, cu pantalonii de trening jegoși pe jumătate căzuți, și scotocește prin mașină după prezervative. Are un fund păros și slăbănog. Se întoarce triumfător și-mi arată pătrățelul argintiu.

― Hai în pădure!, îi zic, pe un ton care nu lasă loc vreunei împotriviri.

― Aoliu... da’ nu-i frig coloșa? În pădure? Îmi îngheață coaieli. Sigur nu vrei... în mașină?, mă întreabă, timid.

― NU. Îmi place să văd luna când mă fut, îi răspund, și îmi duc din nou mâna la buzunar, să văd dacă briceguțul e acolo.

*

Merg cât mă țin picioarele. Tipul a fost super de treabă, mi-a lăsat un pachet aproape plin de țigări. Și cutia cu chibrituri pe care și-a notat numărul de telefon. Și hanoracul, fără de care m-aș fi transformat până la București în sloi, cu tot cu geacă. Și așa mi-e frig și clănțăn din dinți, și cu hanorac și cu Elena pe mine. E un frig de zici că vine iarna.

Mă apucă, din senin, dracii pe mama. Panaramă proastă, fiică-ta de 13 ani și 4 luni umblă noaptea pe șoseaua care duce spre București și o să fie culeasă de un criminal pedofil și nebun și dezasamblată, iar tu n-o s-o mai vezi niciodată. Ți-ar plăcea asta, stupid bitch? Știu că într-un fel nu-i vina ei, dacă era după ea ar fi trebuit să fiu acum acasă, în pătuț, să mă uit la desene animate. Știu că eu am fugit cu Tedy, așa cum am mai făcut-o de zeci de ori. Dar vina panaramei este că n-a știut niciodată să găsească o cale de mijloc. N-a fost în stare să mă înțeleagă.

Chiar și după Întâmplare, fusese tot capra proastă care era de obicei. Se comportase de parcă totul se petrecuse numai și numai din vina mea. Ce căutam pe maidanul ăla, noaptea? (Veneam acasă de la un chef, vită, ca să scap de mutrele tale pe care le-ai fi făcut dacă aș fi apărut abia a doua zi dimineața sau la prânz, ca oamenii normali, după ce se dreg și se odihnesc.) De ce eram singură? (Pentru că Tedy, pe care-l durea la bască de istericalele tale, hotărâse să rămână acolo și să se distreze în continuare.) De ce purtam fustă și nu blugi? (Căcat, fiindcă era party, nu înmormântare. Fusta pe care mi-o cumpăraseși TU, panaramo.) De ce aveam bocancii cu toc? (Pentru că era iarnă, și polei, iar ăștia erau singurii cu talpa aia mișto cu care nu alunecam și mă puteam deplasa în one piece, doh.) De ce eram “băută”? (De aia, vită, ca să uit de tine și de viața aia mișto pe care n-ai fost niciodată în stare să ne-o construiești. Și ca să-i țin isonul lui Tedy, care bea ca să uite de tine și de viața aia mișto pe care n-ai fost niciodată în stare să ne-o construiești.) De ce aveam buzele făcute cu ruj roșu? (Clar, vită, un pedofil care leagă o fetiță de picior cu lanțul de la camion s-ar fi rușinat să o facă, dacă fetița ar fi avut pe buze un inocent strugurel, și nu un gloss roșu.) De ce n-am țipat? (Am țipat, cap sec, dar nu era lume pe afară – era mijlocul lui decembrie, FFS!) O capră care ar fi avut decența să se comporte ca o mamă nu ar fi pus toate întrebările astea stupide și fără sens. Nu era ca și cum, dacă îi dădeam răspunsul corect la întrebările astea, aș fi fost în siguranță și nu aș mai fi pățit niciodată așa ceva. Nu cred că erau mari totuși șansele să mai fiu răpită din mijlocul străzii până la sfârșitul săptămânii respective.

*

Fac un fel de paranteză. Am observat că, atunci când ți se întâmplă lucruri ușor ieșite din rutină, parcă dintr-o dată toată lumea începe să vorbească, din senin, despre ele, total fără legătură cu faptul că ți s-au întâmplat ție. De pildă, când aveam 8 ani și ai mei s-au certat, iar tata și-a făcut bagajele și a plecat să stea o vreme cu familia fratelui său, unchiul Marian, peste tot, absolut peste tot, lumea vorbea despre divorț. La televizor erau talk show-uri despre divorț; în toate filmele, fie că erau comedii, fie drame, fie polițiste, personajele divorțau. În orice ziar pe care îl aducea capra acasă, pe prima pagină era și ceva legat de divorțul cuiva. În Anna Karenina, pe care o citeam atunci, eroina voia să divorțeze de bărbatul ei și să fugă cu amantul. Colac peste pupăză, și ai lui Coco se gândeau serios să divorțeze. Ca și cum toți oamenii ăștia care compuneau lumea ar fi știut că părinții mei nu se mai înțelegeau și s-ar fi solidarizat într-un mod straniu cu ei. Sau, mai degrabă, ca și cum le-ar fi făcut în ciudă, dându-le de înțeles că orice ar face, tot acolo vor sfârși, unde sfârșește toată lumea – la tribunal.