Mihail Vakulovski

Acluofobia

După ce a apărut parcă din neant cu un roman, „Îmblînzitorul apelor” (CDPL), care s-a bucurat de mare succes (tiraj epuizat în scurt timp, premiul Tiuk pentru debut), tînărul scriitor A.R. Deleanu nu s-a lăsat aşteptat prea mult în librării şi a publicat a doua sa carte, „Acluofobia. Zece povestiri macabre” (Herg Benet). O carte de proză scurtă, prefaţată de Mircea Pricăjan, ilustrată de Claudia Niculescu, dedicată părinţilor şi iubitei, un scriitor care sprijină „Salvaţi Roşia Montană”, 10 % din preţul fiecărui exemplar fiind donat către această mişcare nobilă, care luptă împotriva distrugerii patrimoniului cultural de la Roşia Montană, dar şi împotriva exploatării zonei cu cianură, ceea ce ar însemna, practic, dispariţia acelui loc divin.

„Acluofobia” cuprinde 10 bizaroproze cu accente horror, aşa cum aflăm chiar din subtitlu. Toate textele încep hiperrealist şi se termină horror, A.R. Deleanu trecînd foarte uşor şi subtil de la un plan la celălalt şi combinîndu-le cu mare îndemînare. Surprinde plăcut şi siguranţa scriiturii, şi controlul narativ, şi diversitatea temelor, şi personajele şi, mai ales, cum sunt create stările şi atmosfera. Apropo, acluofobia este teama patologică de întuneric sau de locurile întunecoase, iar cele zece proze găzduiesc mult noir.

În prima proză din carte, „Trenul umbrelor”, avem două planuri, unul real & realist şi unul fictiv, SF şi… macabru (fireşte). Personajele din planul realist (încă) nu şi-au pierdut umbra, faţă de restul. Ana fuge de lumea nopţii fără umbre, dar ajunge în trenul umbrelor, unde îl bagă şi pe cititor în ceaţo-negură, fiindcă aici cele două planuri se unesc şi nu mai înţelegi unde e realitatea şi unde e „viaţa” dirijată de… Marele Vierme.

Cele trei perechi din „Scrum” se duc într-o excursie la Budapesta (Cami & Ig, Robi & Cătălina, Christian & Ada). Ignaţiu este un fost soldat român care a luptat în Irak, rănit de o bombă care l-a făcut bucăţele pe prietenul său. De atunci are coşmaruri seară de seară. Răsuflăm uşuraţi cînd ni se sugerează că acţiunile extrem de dure şi crude din proză sunt doar în visele lui Ig, dar A.R. Deleanu lasă cititorul să hotărască în ce plan să încadreze macabrul, niciodată nu trasează o graniţă clară între cele două planuri atît de diferite. În fine, şi planul realist e unul de coşmar, din cauza infidelităţii (feminine) şi geloziei (masculine, de data asta, ca-n „Patologii”-le lui Zahar Prilepin)...

În „Atunci cînd nu eram” A.R. Deleanu îşi imaginează o lume în care vîrsta nu mai are nici o importanţă, un lagăr în care se munceşte după nişte reguli stricte, în care nu mai ai trecut şi cu siguranţă nu ai nici un viitor. Unica rămăşiţă umană e amintirea iubirii, dar şi asta se „rezolvă”… cu o pastilă obligatorie.

Alex din „Kilimanjaro” urăşte televiziunea, dar tocmai de la o astfel de instituţie primeşte o ofertă de nerefuzat. Urcă cu doi ziarişti pe munte, pentru un reportaj despre cîinele de pe Kilimanjaro. Partea de pe munte e mistică, iar ce se întîmplă acasă, la întoarcere, transformă bizaroproza într-un text psihologic existenţial.

În „Max Li” A.R. Deleanu exploatează iar frica faţă de necunoscut. Pornind de la o situaţie banală, frica unui bătrîn de venirea în bloc a unui nou vecin – şi încă străin, scriitorul dezvoltă o proză imaginară incredibilă şi imposibilă.

„Negru ca o şoaptă fără rost” e o proză realistă aproape pînă la sfîrşit, despre o relaţie dintre un artist ciudat şi o fată normală. El e un pictor care lucrează noaptea în beciul-atelier, iar ziua, cînd ea e la serviciu, doarme... M-am întrebat cum s-ar fi încheiat povestea dacă A.R. Deleanu ar fi fost un scriitor realist… Cum a terminat-o de fapt – aflaţi dacă o citiţi.

Foamea îi face pe 4 oameni sărmani din „Jos, în lumea lor” să iasă împotriva legendelor, neglijînd sfaturile şi poveştile bătrînilor şi femeilor…

„Toma. Administrator” este despre un loc care te schimbă pentru totdeauna…

„Omul cu chip de cal” e despre cum dispar oamenii, aşa, ca-ntr-o piesă de teatru absurdă de Matei Vişniec, cînd oamenii devin invizibili.

Ultima proză din carte se numeşte „Vis de furnici” şi se termină cu „Gata”.

Toate piesele din „Acluofobia” te pun pe gînduri, aşa că recomand o scurtă pauză după lectura fiecăreia. Citindu-le, mi-am amintit de filmele de scurt metraj făcute după prozele scurte ale lui Victor Pelevin şi Vladimir Sorokin. Cred că şi după textele lui A.R. Deleanu din „Acluofobia” s-ar putea face astfel de filmuleţe.

Cu „Acluofobia. Zece povestiri macabre” tînărul scriitor braşovean A.R. Deleanu vine cu o altfel de carte faţă de volumul de debut (care nu va mai fi reeditat, dar puteţi să-l salvaţi gratuit de pe net), un volum de proză scurtă, în care n-au intrat textele lui care-mi plac cel mai tare – „Sînul” şi „Furcacaudină”, ambele publicate-n Tiuk. Oare următoarea carte publicată de A.R. Deleanu va fi o altă culegere de proză scurtă? Alt roman? Păi, la ce avînt şi-a luat, nu cred că mai avem mult de aşteptat pînă la următoarea lui carte. Dar pînă atunci putem reciti „Îmblînzitorul apelor” sau citi „Acluofobia. Zece povestiri macabre”, abia apărută la editura bucureşteană Herg Benet. Lectură… plăcută.

A.R. Deleanu, „Acluofobia. Zece povestiri macabre”,

Ed. Herg Benet, Bucureşti, 2013