Sever GULEA

Zbor deasupra cuibului de cuci, Ken Kesey,

Editura Polirom, 2008

Este cunoscut faptul că psihiatria are un trecut sumbru, o istorie destul de zbuciumată, presărată cu abuzuri, victime, mutilări, toate ascunse sub masca bunelor intenții ale practicienilor animați de ambiții vindecătoare. Dintre toate specialitățile medicale, chiar și astăzi psihiatria rămâne una dintre cele mai provocatoare și suspicionate practici, tocmai datorită tendinței ei de a se supune mai degrabă unor rigori conversațional - consensualiste (o serie de specialiști se întâlnesc periodic și decid de câte și de ce fel de criterii ai nevoie pentru a pune un diagnostic de tulburare psihică) decât pe elemente decelabile obiectiv cu ajutorul unor aparate, care să minimalizeze subiectivitatea evaluatorului. Tocmai datorită acestei naturi consensuale care o definește, prin care se stabilește ce este normal și ce e deviant, nu e de mirare că psihiatria și azilele de nebuni s-au dovedit, de-a lungul istoriei, mijloace tocmai potrivite, instrumente la îndemână pentru societățile cu caracter totalitar, căpătând chiar imaginea de simbol al represiunii și controlului social sau politic: locul în care normalul poate fi triat lejer, în funcție de interese contextuale, locul în care alternativa poate fi marginalizată, în care diferitul amenințător poate fi redus la un statut inofensiv și supravegheat în permanență. Poate de aceea cel mai cunoscut roman al lui Ken Kesey, unul dintre cei mai convingători și populari exponenți ai contraculturii americane din anii ’60, alege drept cadru de desfășurare a acțiunii tocmai un azil psihiatric, cea mai potrivită arenă în care autoritatea se poate înfrunta cu individualitatea subversivă.

Acțiunea romanului se petrece așadar într-un astfel de azil, un spațiu pervertit care capătă valențe simbolice ale unei uzine a uniformizării. Pacienții sunt etichetați facil și reduși la clasificări medicale seci, cel mai adesea irecuperabile: acuți (singurii care ar mai putea fi reparați), cronici, legume, pe care personalul caută să-i mențină mai degrabă la stadiul unei existențe larvare. Înghițind pastile misterioase în fiecare zi, participând la ședințe de terapie fără prea mare folos, jucând cărți, ștergând pe jos, pacienții din azil sunt supuși practic unui proces de infantilizare – așa cum reiese din construcția lui Kesey, azilul este locul în care miza tratamentelor nu pare a fi neapărat terapeutică, ci de dobândire a unor comportamente perfect previzibile și neproblematice – pacienții par să fie antrenați strict să învețe și să accepte a se supune necondiționat în fața autorităților medicale. Povestea este spusă din perspectiva unui american nativ internat în acest azil, Șefu Mătură, cum este poreclit de colegi, care își asumă calitatea de observator suprem, până aproape de final, mimând că ar fi surdo-mut. El este într-un fel comentatorul silențios, din umbră al confruntării dintre simbolul autorității spitalicești: Sora-Șefă Ratched și controversatul pacient Randle McMurphy, care va fi internat în acest azil. Cele două personaje sunt foarte bine construite și memorabil individualizate și sunt într-o opoziție și un echilibru perfect, până la un punct. Roșcovanul Randle, cu al său rânjet larg, cu un trecut aventuros, este un trăncănitor fermecător, ager, inventiv, de o fudulie aproape obraznică şi care caută să redea demnitatea pacienților terorizați în salon, să le amintească faptul că sunt ființe umane, înzestrate cu liber arbitru și cu capacitate de a trăi și alte emoții decât frica. La polul opus este Sora Ratched, figura înspăimântătoare, simbol al controlului absolut, cu obraz neted și calculat, pielea ca smalțul, căreia pacienții, doctorii și încuietorile i se supun din prima, cea care veghează din cușca ei de sticlă (pseudo)progresul pacienților. Romanul este practic povestea acestei înfruntări de tranșee dintre Randle și Sora Ratched, o înfruntare care va căpăta proporții de-a dreptul mitologice. Beligeranții aduc o mulțime de strategii în luptă: McMurphy folosește râsul, sfidarea, politețea, violența în combinații imprevizibile, provoacă dezordine și caută să destabilizeze atmosfera înghețată și sumisivitatea declarată a colegilor de salon, încercând să o decredibilizeze și să surpe autoritatea lui Ratched, în vreme ce malefica Soră-Șefă folosește metode subtile precum intimidarea, exploatarea sentimentului de vinovăție și a vulnerabilității emoționale a celor internați, dar și metode violente, precum electroșocurile sau lobotomia, pentru a triumfa. Strategia sorei șefe este de-a dreptul orwelliană: recurge la măsuri extreme rar și bine dozat, miza ei fiind încercarea de a-i convinge pe pacienți de justețea eforturilor sale. Zborul de deasupra cuibului de cuci, un zbor scurt și frânt până la urmă se va dovedi practic încercarea (cvasi)reușită a lui McMurphy de a evada inițiativelor depersonalizante ale supraveghetorilor din spital.

În ciuda faptului că a fost socotit o fabulă modernă, o poveste despre triumful libertății spirituale în fața mecanismelor represive, o reînscenare modernă a poveștii melvillene, romanul lui Kesey, ecranizat în anii ’70 de Milos Forman, pare însă suficient de nuanțat pentru a nu oferi temeiuri pentru verdicte facile: pacienții din azil se dovedesc a fi totuși nu doar captivi, ci mai degrabă dependenți de instituția în care sunt internați (deci nu sunt doar victime ale uniformizării, cu probleme inventate, ci par să aibă dezechilibre reale), în vreme ce însuși Randle McMurphy, dincolo de aura (anti)eroică pe care o îmbracă, lasă loc, prin acțiunile sale cu consecințe problematice, imaginii unui histrion iresponsabil. Tocmai aici stă subtilitatea și ineditul din romanul lui Kesey: el depășește clasica înfruntare între sanietate și nebunie, autoritate-individualitate și dezvăluie înfricoșătorul spectacol al ciocnirii între două forme de nebunie, aflate într-o luptă pentru putere, fără un deznodământ pe deplin eliberator.