DebuTiuk

Petronela Rotar

are we having fun yet?

goală puşcă îmi vopseam unghiile la picioare. el se uita prin gaura aia micuţă cum spatele mi se curbează contrejour, cum tatuajul de pe omoplatul drept se blurează. îmi place cum te mîngîie lumina, a zis. iar eu am scăpat oja pe jos, s-a spart în mii de bucăţele.

oare sufletele primesc premiu fiindcă au fost cuminţi corpuri zvelte, picioare lungi, feţe frumoase? iar alea rele sunt pedepsite şi rămân cu cele urîte?

are we having fun yet? yet? yet?

mi-a cerut o zi, eu i le-am dat pe toate. aşa sunt eu, risipitoare.

îmi făceam unghiile goală puşcă şi îl ascultam pe Tom Waits recitînd din Bukowski.

 

căsuţa celor trei fetiţe

căsuţa celor trei fetiţe e aseptică, aidoma unui salon de naşteri. miroase a levănţică, în căsuţă, şi vag de tot a rufe proaspăt spălate. dimineaţa aerul se umple de stropi infimi de parfum care plutesc aşa, din dormitor pînă la uşă şi apoi în lift, prin parcarea subterană. hepi, sharpeiul vecinului de la 11 îi adulmecă şi latră dement, de parcă i-ar certa.

noaptea, fetiţele dorm, iar trupurile li se aburesc de somn. cele mici, în cutiuţele lor de chibrituri de-o parte şi de alta a camerei verde-măr-verde. îşi agaţă uşor de tot fricile de braţele candelabrului-anti-frică-de-la-ikea, să nu se rupă şi să cadă în visele lor. în caz de cutremur, candelabrul e prevăzut cu un dispozitiv care împachetează rapid fricile şi le încuie. altfel, dimineaţa fetiţele le îmbracă la loc, peste pielea goală, ca să nu plece la şcoală nepregătite. numai cea mare doarme într-o cameră unde cresc lalele sidefii pe un perete vişiniu-vişină-putredă. doarme încolăcită, în poziţie fetală şi suspină. prin camera ei, printre lalele, se perindă, pe rînd, o ursoaică înfometată cu puii ei, un val uriaş, o pereche de aripi albe care ştiu să zboare, celelalte două fetiţe, din nou ursoaica, ursoaica, ursoaica, un set de transpiraţii reci, unul de fierbinţi, singurătatea înveşmîntată în gris-perle, o domnişoară inocentă, un text între somn şi veghe, unu, doi programatori goi, un păpuşar sau un DJ, căderi de zăpezi, turbioane de apă. şi puţin soare – cam 23%. fetiţa cea mare doarme îmbrăcată cu fricile ei, nu are candelabru-anti-frică unde le agăţa.

căsuţa celor trei fetiţe mai are o cameră albă, cu pereţi pe care au înflorit lalele-stilizate-alb-roşu-alb-dalb şi geamuri uriaşe, cu levănţică, care cresc în pădure şi o canapea albă-dalbă-care-are-memoria-tuturor-trupurilor-care-s-au-tolănit-în-ea. în camera albă nu doarme nimeni decît tăcerile fiecăreia.

 

madlene (nothing really ends, no one can prove it)

nicio iubire care te mistuie nu trece de tot. te calcinează. rămâne arsura, ca de ţigară stinsă direct pe dermă. dai cu fond de ten. în timp, se estompează. dar locul arsurii rămâne.

suntem arși pe interior. arsuri mari, arsuri mici.

o carte pe care o citeşti, un loc, un om, un vis de noapte, o bucată de muzică, o clădire – toate se transformă în madlenă şi tu eşti înapoi acolo. e ca un val mare care te izbeşte, e ca o lovitură în plexul solar.

oh, dar Proust era gay.

poţi scăpa. poţi fugi din universul consumat de cineva. dai foc la madlene. închizi ochii, tragi plapuma peste cap, îţi înăbuşi o pornire, două, trei.

te muţi pe altă planetă.

 

o alergare

Umblam aşa, prin aerul desfrunzit şi neverosimil de cald, pe stradă în sus, spre capul satului, spre şoşpătak. Aşa îmi vine să mă ridic de la mesele astea festive, să o iau unde văd cu ochii, în zare. Mama-mare ştie. Îmi zice şi acum: unde te duci, pe câmp, nu? Aşa faci, de câte ori vii, umbli de nebună pe câmpuri. Aşa fac, mamă-mare, umblu de nebună pe câmpuri. Mama mare are aproape 90 de ani şi ochii albiţi, abia mai zăreşte cu ei, dar mă simte cu mintea trează încă.

Păşesc pe asfaltul cald şi indiferent prin văzduhul galben şi tu păşeşti lângă mine. Strâns. Eu merg în faţă, fără să te privesc, tu ţii şi mai aproape. Îmi vorbeşti, deşi aş vrea să îmi taci. Mă atingi, deşi aş vrea să mergi pe lângă. Aşa a fost mereu cu noi, nu-i de mirare că nu mai e. Tu nu mă înţelegi, mă opresc şi îţi spun, nu ştii să mă iubeşti pe mine toată. Şi lacrimile îmi brăzdează obrajii şi tu te miri, oare de ce plâng şi iar întrebi şi eu iar tac şi croşetez gânduri ce vor deveni texte iar tu nu te poţi opri din întrebat, dar nici eu din tăcut.

Şi umblu mai departe, cu îndărătnicie, cu lacrimile toate pe faţă. Tu umbli după mine, umbli după mine. Eu fac dreapta, pe potecă, tu umbli după mine. Sunt verzi câmpurile, pământurile reavene de parcă n-ar fi toamna la un capăt. Un cer albastru nesfârşit, peste noi. Trei dâre de nori cirus şi tufe de măceşe coapte cu fructe mici şi roşii, perfecte. Mă uit printr-o ramură de măceş la dealuri şi la cer. Uite, aici am copilărit eu. Pe dealurile astea. În livezile astea fără pomi acum. Din valea asta am cules măcriş şi sângele-voinicului. Mă aplec şi rup o brânduşă violet. O strâng între degete. Ţi-aş fi cules-o eu, zici. E otrăvitoare, răspund maliţios şi mă aplec după o păpădie înflorită, de parcă ar fi primăvară, totuşi. Şi stau încremenită, aşa, între dealurile verzi cu iarbă udă, lângă câteva tufe de măceşe, strivind între degete două flori. Nu aud ce îmi spui, mi-ascult doar gândul împletind mai departe.

Şi cum stau şi fixez zarea, o căprioară ţâşneşte hăituită de-un câine, ca pe un ecran. O aud cum respiră, îi simt inima galopând gata să crape de parcă ar fi inima mea. Alergă tare, disperat, cu salturi, iar câinele aleargă în urma ei. Dar nu ţine pasul, încetineşte, renunţă. Se întoarce, în timp ce căprioara tresaltă mai departe, pe câmpuri, până dispare.

Vezi, îţi spun, oricât ar alerga-o, căprioara tot scapă. Tot scapă.

 

so you face it with a smile

unicorni albi îmi aleargă prin vene în seara asta, iubite. mi s-au albit venele, uite. încheietura mâinii, pe interior, unde ai zis că o să mă săruţi cînd o să mă întâlneşti, vreodată. o să-mi însemnez pe trup fiecare loc unde ai zis că o să mă săruţi. o să îmi fac câte o cruce roşie, cu marker permanent. uite, gura o să-mi arate ca a unei gheişe. voi fi o hartă a săruturilor tale. 8.6 secunde fiecare. şi apoi, mereu, dublul dublului, cum mi-ai fi promis dacă te-aş fi obligat.

fă-mi acte de proprietate pe gura ta. la notar.

privirea ta tristă îmi aleargă prin limfă, îmi cade în sânge. se caţără pe artere, până în lobul occipital. ţi-am spus cât te iubesc cînd zâmbeşti unei himere? dă-mi mîna stângă, scoate-ţi verigheta. dezbracă-te de ochii mei negri. aşa.

ţie nu ţi-e teamă că într-o zi o să mă întâlneşti?

 

azi

am fost mai mult femeie decît mamă (ţi-am vorbit, desigur că nu îţi aminteşti, în seara aia de primăvară timpurie când nu îţi păsa de mine, despre cele două femei care sălăşluiesc în mine, se completează, simbiotice, cresc, descresc, sarcini toxice una pentru cealaltă, surori şi duşmance, iubite uneori), mai mult anxioasă, mai mult halucinată, mai mult obosită, nu îndeajuns de frumoasă, prea palidă poate, mai mult iarnă, mai mult ceai de sunătoare, mai mult sex, will you give me oral pleasure, si apoi candoare. când doare, doare.

and yes, I could be the most egocentric, self-involved and delusional person you have ever met.

 

foto: iry parvu