Veronica D. Niculescu

La revedere, Sibiu!

„Sau există o sosire care nu este sosire la, o plecare care nu este plecare către, o umbră care nu este umbră a scopului, sau nu? Fiindcă ce este această umbră a plecării în care noi sosim, această umbră a sosirii în care noi plecăm, această umbră a sosirii şi plecării în care noi aşteptăm, dacă nu umbra scopului, a scopului care se veştejeşte îmbobocind, care îmboboceşte veştejindu-se, a cărui înflorire este veştejire îmbobocindă? Vorbesc bine, nu-i aşa, pentru un om aflat în situaţia mea?” (Watt, Beckett)

Am crezut că o să se bată cuvintele la gura mea în ziua plecării, dar sînt mută. Cînd te desparţi de un iubit, şi îl priveşti pe fereastră plecînd spre gară, îndepărtându-se, şi ştii că îl vezi pentru ultima oară, şi cauţi să îi reţii mersul, şi forma aplecată a umerilor, e altfel. Cînd te desparţi de un oraş, pe care l-ai iubit şi l-ai detestat ca pe-un om, nu i te poţi tăvăli la picioare, nu îi poţi săruta mîinile, nu îl poţi implora sperînd să te ierte pentru orice-ai fi greşit, să te mai accepte, să mai fiţi o vreme împreună. A fost un la revedere care a durat un an, după doisprezece de locuit aici, iar acum, între zeci de pachete şi saci, umilitor de multe lucruri dintr-o casă pe care o simţeam mereu goală, aşteptînd o maşină, sînt obosită şi mută. Mă tot gîndesc la căruţa care a venit, prin anii '70, să ne ia şi să ne ducă dintr-un bloc în altul. La plînsul fetiţei de zece ani care simţea că totul se prăbuşeşte, de pe o stradă pe alta. A fost coşmarul meu recurent, drumul ăsta, plecarea. Îmi pare rău.