Liviu Ioan Stoiciu

Izgonirea poeziei şi întoarcerea ei pe furiş

I. În vremuri de demult, Platon (în „Republica”) a alungat preventiv poetul nonconformist din cetate, conștient că poezia are substanță supranaturală și că poetul e transmițător al celor dictate de puterea divină. În condițiile în care Socrate o tot ținea morțiș cu caracterul supranatural al creației poetice și cu harul divin în nașterea poeziei („poetul e o făptură ușoară, înaripată și sacră, în stare să creeze ceva doar după ce-1 pătrunde harul divin și își iese din sine, părăsit de judecată”). Platon l-ar fi izgonit pe poet fiindcă își dorea o cetate a lui ideală formată numai de cei educați ca oșteni, în spiritul muritorilor de rând, preaplecați în fața asprimii legilor pământene, al „oamenilor de treabă”, oportuniști, umili, lăudători ai puternicilor zilei (Platon îl accepta numai pe „poetul care ar imita exprimarea omului de ispravă și care ar spune ce are de spus urmărind canoanele prescrise de când ne-am apucat să-i educăm pe oșteni”). Cetatea lui Platon nu avea nevoie de poeți liberi, inspirați…

II. În vremuri de azi, criticul Ion Simuț, exasperat, izgonește poezia din literatura română și o trimite la cimitir, chiar dacă ea nu vrea să moară (știți că degeaba s-a tot clamat moartea poeziei după Revoluție, la noi). Scriam din 2003 că Ion Simuț execută poezia, care e vinovată inclusiv de involuția politică, socială și economico-financiară românească! Poezia aducând apocalipsa! Poezie devenită, pentru el, o... subliteratură! Că trebuia sa apară cineva care să încerce să omoare și ceea ce avea literatura română mai bun, mai credibil ontologic – poezia! Și ce e de-a dreptul deconcertant e că s-a pus sub semnul întrebării (anulând valoarea poeziei românești) și modelul estetic de promovare a ei. În plină „eră a consumismului”, Ion Simuț e convins că susținătorii poeziei adevărate (dar fără priză la marele public), puținii critici care îi mai sunt devotați, „suferă de un idealism estetic anacronic și prost plasat”… Așa. Trebuie să fii mărginit să ceri și izgonirea poeților de valoare și să-i acuzi și pe criticii care-i citesc încântați că suferă de... idealism estetic! E de necrezut că s-a ajuns la un asemenea regim de exterminare. „Poetul este, în lumea consumistă, relicva altei epoci” („relicva romantică și neomodernistă”) – hotărăște același inclement Ion Simuț, fiind extrem de deranjat de „supremația poeziei” în literatura română. De ce nu mai poate să doarmă Ion Simuț fiindcă se mai scrie poezie în România? Istoricul Ion Simuț insistă: „Idealismul estetic neomodernist nu mai are nici o justificare după logica postmodernismului și a pieței, amândouă bazate pe un funcționalism contextual”! Funcționalism? Acum am înțeles: n-are ea, biata țară, o economie de piață funcțională, cum ar putea România de azi să aibă o poezie de... piață, funcțională! Urmarea? Criticul Ion Simuț decretează – „De aici înainte e interzis să se mai scrie poezie, gata, m-am săturat”... S-a săturat să fie înnobilată limba română prin poezie? Pe eseistul orădean nu-l mai interesează „construcția pe exclusivitatea criteriului estetic”! El e convins că „poezia și critica poeziei sabotează literatura română contemporană”! Nici mai mult, nici mai puțin, poezia sabotează, de aceea n-are literatura română mari scriitori universali, fiindcă îi pune poezia piedică! Oricum, el nu tine cont că poezia e... înnăscută, e un dar, se scrie în chipul cel mai natural cu putință... Ion Simuț dă cu parul: „Volumele de poezii nu mai au nici un rost... A mai insista, împotriva indiferenței tuturor, cu critica de poezie în toate revistele și în toate suplimentele culturale mi se pare un gest sinucigaș pentru publicațiile respective... Excesul de poezie din manuale și din revistele de cultură e total contraproductiv pentru receptarea celeilalte literaturi, care mai poate fi salvata”! Cealaltă literatură fiind proza… Și când te gândești că nenorocirea nenorocirilor poeziei românești, deplânsă de Ion Simuț, este aceea că nu mai are... marele public de partea ei! De parcă l-ar fi avut vreodată! De parcă asta e problema poeziei dintotdeauna... Asta e doar problema unei minți înfierbântate, pervertite, „pragmatice”, de critic lipsit de clarviziune, care nu prea are idee „cu ce se mănâncă” poezia, n-are de unde să știe ce vrea ea să însemne, de fapt, nici în profunzime, nici la suprafață, o dată ce n-are acces la ea. Pe când poezia e doar o chestiune personală a celui predestinat să stea la masa de scris – pe care istoria poeziei române o validează și o asumă sau nu ca valoare... Dar Ion Simuț a fost pus la punct inclusiv de critici, Gh. Grigurcu, de pildă, i-a răspuns că: „Avem simțământul defel confortabil că teza lui Ion Simuț e mai cinică până și decât discursul proletcultist care, măcar teoretic, nu îndrăznea a atinge, referitor la poezie, atari cote ale nihilismului. Postideologia depășește nu o dată ideologia”… Izgonită de criticul Ion Simuț, poezia s-a întors pe furiș tot timpul, sau n-a plecat deloc, nicăieri, nici o clipă, a rămas în prim-planul literaturii noastre. Fiind un specific al limbii române, să fie performantă prin poezie. Pentru viitor, Ion Simuț ne amenință cu o istorie a literaturii române: probabil, fără poezie…

III. De-ar fi lucrurile atât de simple. Poezia de limbă română s-a tot sincronizat cu poezia occidentală până la Revoluție, s-a reproșat. Azi, poezia română nu mai are cu cine să se sincronizeze, putând da lecții inclusiv poeților Occidentului anglo-americano-canadian (arătați cu degetul, la adresa optzeciștilor, deveniți sursa lor de inspirație în secolul trecut). Scăpați de comunism și de cenzura statului, mai liberi decât ne puteam imagina, ce am observat, privind mai atenți în Franța (ca frați de limbă romanică; țară în care au emigrat atâția poeți români, să se rateze): că domeniul „literatură” nu mai cuprinde poezia, ci numai proza! Îl citeam luna trecută pe N. Prelipceanu (care e mereu plecat în Franța și știe de la fața locului care e situația) în revista Acolada 7-8 / 2013: Azi prin literatură se înţelege proza, numai şi numai proza, iar prin proză aproape numai şi numai romanul. Novel, asta e obsesia, câtă mai e, a lumii de azi. Și poetul francofon continuă, dând exemplul unei emisiuni de impact pe postul de televiziune France 2 (poate fi urmărită și pe TV 5 Monde), de prezentare a cărților noi: Niciodată, în cei câţiva ani de când am descoperit eu această emisiune nu a fost prezentată o carte de poezie, dar absolut niciodată. Deci, într-o emisiune ignorată, ca şi cealaltă de altfel, cea de limbă, plasată de obicei mai devreme, ea însăşi, această emisiune ignorată, ignoră la rândul ei o parte a literaturii, şi anume poezia. Şi Franţa e o ţară pentru care cultura pare a mai însemna ceva. Sau excepţia culturală tocmai asta să însemne: că e ceva de neglijat, pe care-l mai păstrăm, ca pe o relicvă, ca pe un semn funerar pe un mormânt, ca pe o placă memorială? Nu întâmplător insist pe Franța: s-a tot făcut caz de un citat din Maurice Nadeau (dispărut la 102 ani, în 2011, critic literar, a scris despre istoria suprarealismului; a fost editor de carte, descoperind şi publicând operele unor scriitori de renume, fondator al celebrei reviste La Quinzaine littéraire) – auziți: „Poezia pare să fi rămas apanajul lumii a treia”! Teribil. Poezia a fost izgonită din Occident și a rămas apanajul țărilor din fostul lagăr comunist, confundate cu lumea a treia? Cu adevărat, poezia contează și azi în țările vecine nouă, în orice caz – măcar cât contează ea în România? Vom călca mâine-poimâine pe urmele Franței, unde ai impresia că poezia a devenit floare la ureche? Sigur, avem și noi, cei din „lumea a treia”, mari probleme cu cititorii și distribuția cărții de poezie și a revistelor literare (chiar dacă facem parte din Uniunea Europeană; nu e deloc un avantaj pentru limba română; mentalitatea globalistă ne va îngropa de vii; degeaba am intrat în imperiul Internetului, unde distribuția are alt sens, în situația în care librăriile refuză să le pună la tarabă, fiind nevandabile), avem tot mai presant sentimentul zădărniciei când publicăm, că nu ne mai citesc nici prietenii, darmite cititorii dezinteresați sau criticii de poezie care au mai rămas pe baricadă. Încotro? De ce gradul de comunicare s-a micșorat an de an, dacă nu cumva s-a pierdut, între poet și receptor? Poezia (cu maximum posibil de semnificații inclus, tensionată) e un mijloc extraordinar de comunicare… Al. Mușina propunea să se înființeze „Case ale literaturii” (eventual pe lângă bibliotecile județene), deschise zi de zi, cu doi-trei angajați care să aibă în atribuții organizarea de lecturi publice, recitaluri, întâlniri cu scriitorii, toate plătite, să se mai dea o șansă comunicării. Într-un fel sau altul, există astfel de inițiative, în alt gen de organizare – dar ele n-au atras public „larg” și au depins de conjunctură. Mă întreb: lipsa de audiență avizată ar putea fi trecută cu vederea dacă poetul ar citi din poeziile lui la sfârșitul unei slujbe duminicale, în biserică, după ce-și ține preotul cuvântul? Că poezia încarcă omul cu energie spirituală… Oare va veni vremea când vom simți totuși, natural, nevoia să ne descărcăm de poezie, ca de o descărcare de sarcini? Ar fi o pierdere incomensurabilă pentru limba și literatura română, sper să nu apuc asemenea vreme… Serios, nu pot să cred că se va întrerupe continuitatea scrierii poeziei în limba română, creația literară e înscrisă în ADN, sunt convins – cărțile sunt obiecte artistice (obiecte identitare, care dau de gol realitatea interioară a autorului; sunt fabricate din emoții și sentimente, din subtile senzații și trăiri; poetul „cristalizează” emoțiile, realul și limbajul, conform teoreticienilor), produse originale sau nu. Poetul e un „aparat de recepție” al realului, al lumii senzoriale, emoționale și culturale în același timp, sublinia Ezra Pound. De ce să izgonești poezia, când ea vine de la sine, receptată natural? Practica poetică ar putea da un sens vieții pe această lume.

*

La nivel personal, izgonirea poeziei (de câte ori am intrat în criză existențială și am hotărât să nu mai scriu) n-a făcut decât să-mi provoace milă de mine însumi, poezia întorcându-se pe furiș la masa de scris. Am luat seama că amăgirea cu creația literară m-a ținut în viață – dacă nu scriu pentru sertar (și nu citesc; fiindcă la mine simțul cititului e mai dezvoltat decât simțul scrisului), trăiesc de pomană, nimic altceva nu mă poate motiva. Sunt din fire sinucigaș, după șapte tentative de sinucidere (la 23 de ani, considerându-mă un ratat incurabil), am scăpat de obsesia sinuciderii după ce mi-am definitivat prima carte de versuri (am dactilografiat-o și am trimis-o la un concurs editorial de debut, în 1974; n-am fost băgat în seamă, dar speranța că voi fi publicat într-o zi m-a ținut pe picioare, la masa de scris, am definitivat 12 volume de versuri, a trebuit să aștept șase ani să se învețe criticii din juriile acestor concursuri editoriale cu „noua poezie”, care avea să poarte numele de optzecistă). Mai apoi, la 50 de ani, în anul 2000, s-a repetat obsesia sinuciderii, a durat șapte ani (fără să mai am, de această dată, ca la 23 de ani, inițiativa tentativelor de sinucidere, am așteptat un semn „de Sus”, sau „de Jos”, care să-mi spună cum anume să pun în practică „plecarea”; trăind într-o lume a semnelor, unele percepute, altele nu; de exemplu, mi-am luat adio de la poezia română cu volumul intitulat „La plecare”, am scris autografe de adio, eram ferm convins că sunt ultimele; n-a fost să fie). E ciclică și presiunea astrelor, născut pe granița dintre Vărsător și Pești, pe 19 februarie 1950, dimineața (de anul viitor aștept să o iau de la capăt cu obsesia sinuciderii, după șapte ani de relativitate). La 50 de ani tot masa de scris m-a salvat, zilnic amăgindu-mă „că așa mi-a fost scris”, așteptând de pe o zi pe alta să crăp de supărare, că am eșuat pe această planetă… Altfel, dacă n-aș scrie și n-aș citi, eu n-aș avea idee ce să fac mai departe cu mine însumi. Scriind, mă iluzionez că mă echilibrez (inclusiv psihic), de pe o zi pe alta. Pe de altă parte, coborârea în subconștient are legătură, de la o vârstă, cu coborârea în infern – din acest motiv nu o dată, intrat în impas existențial, izgonesc poezia, dând vina pe ea pentru tot ce mi se întâmplă. Norocul meu că ea, poezia (fie și în mod experimental), se întoarce pe furiș și mă scoate din impas. Cea mai enervantă situație e legată de repetiție – într-o viață, am tot ars etape la masa de scris (fiecare volum de versuri al meu e o altă treaptă; se vede cel mai bine asta în antologia mea de versuri), am stricat astfel ani întregi de creație, așteptând să găsesc o nouă „formulă”, o nouă formă poetică, nu știu cum să-i spun, „un nou mod de a aborda relația cu textul (cu fiecare cuvânt și cu limbajul român) și cu o realitate a mea”. Că poezia ar putea da de gol mai degrabă „neantul din interior” decât „cantitatea de necunoscut din sufletul universal” (Arthur Rimbaud)? Poezia – această gândire de dincolo de rațiune (cel puțin pentru mine poezia exprimă existentul irațional). Din păcate, am observat că nu sunt luat în serios nici acum, după ce am publicat 14 volume de versuri originale. N-am critici care să mă susțină pe de-a-ntregul (la mine fragmentarismul funcționează și la nivel de receptare critică). Mai rău, în 2013 m-am trezit contestat de o nulitate morală critică: anume, că sunt supraevaluat, mediocritatea fiind o trăsătură a postmodernității. Sau am fost acuzat, la o premiere, că transmit prin versul meu energie negativă! Închei: n-ar fi momentul să izgonesc pentru totdeauna din viața mea poezia-întoarsă-pe-furiș, să nu mai generez acel „câmp esențial de forțe”, care deranjează?

14 octombrie 2013. București