Ana Mănescu

 

Hanul lui Padoque

…să aștepți, cu ochii plini de soare, ceva. Ceva, orice.

(Cristina Nemerovschi – Ani cu alcool și sex)

Stay the night with the sinners

’Cause they’re desperate to entertain

(The National – England)

S-au revăzut, după mulți ani, pe o stradă lăturalnică, unde șansele să dea unul peste altul erau infime. Ea mergea cu ochii într-o carte, el vorbea la telefon.

— Te sun eu mai târziu.

Când îi auzi vocea, Alexa coborî încet cartea, nevenindu-i să creadă că acolo, tocmai acolo, pe unde nu trecea aproape nimeni, l-a regăsit pe el, după cinci ani.

— Iubire, o salută după vechiul obicei. Ce te aduce pe aici?

— Mă duc la o prietenă. Stă la două străzi...

Arăta altfel. Se înălțase. Sau poate că se micșorase ea, de la câte ore stătuse aplecată deasupra biroului, scriind despre ei, scriind mereu despre diverse variante ale lor. Avea umerii mai lați și brațele frumos definite. Nu mai era băiatul slăbuț, adunătura de oase care se putea auzi cântându-i de sub piele. Avea părul decolorat, de parcă încă nu scăpase de nisipul de la ultima vizită la mare. Și un fior o mângâia necontenit.

— Eu am un interviu acum, trebuie să fug, îi spuse, pupând-o în colțul gurii. Dar o să te sun, poate fac unul și cu tine. Am auzit că ești mare acum.

Auzi din depărtare, cu ecou, distorsionat:

— Ești mare acum, ești maaaareeeee aaaacuuuum...

*

Se învârtea în cercuri mici pe bulevard, în toiul verii, în soarele puternic. Avea capul încins, de parcă amețeala aștepării nu era suficientă.

Alexa regreta că nu și-a pus o rochie, că nu și-a luat o pălărie. Era îmbrăcată comod, în blugi roșii, cu un maieu și teniși negri. Simplu. Bănuise că aveau să meargă în parc, din moment ce stabiliseră să se vadă la intrare. Dar primise între timp un SMS în care Mihai îi dezvăluise că o va duce într-un loc special.

Avea emoții, așa că intră pe net de pe telefon și începu să se uite în fugă peste articolele semnate de către R. Cristea. „E un laș până și din spatele monitorului”, și-a zis și ghemul din stomac a început să i se dizolve încet, încet.

Hanul lui Padoque, o clădire de o frumusețe arhitecturală excepțională, are o poveste bizară în spate. Conform actelor oficiale, hanul a fost ridicat în 1565, de către o doamnă respectabilă a vremii, văduva unui diplomat francez bogat, Madame Padoque. După un deceniu încununat cu succes, hanul a ars, pe 11 august 1577. În incendiu au pierit atât stăpâna locului, cât și clienții.

Mihai a apărut, într-un final, înainte ca ea să termine de citit, și i-a tăiat respirația. Încă o făcea să tremure din toate încheieturile. Era îmbrăcat tot în negru și căra pe braț un sacou roșu.

„Normal”, își aminti Alexa, „e incredibil de friguros”. Chiar și în mijlocul lui august, cum se lăsa seara el trebuia să se îmbrace. Nu își scotea niciodată șosetele din picioare și dormea învelit cu două plăpumi. Era ca și când frigul ar fi intrat în el, cândva în copilărie, și l-ar fi transformat într-o ființă rece, înghețată.

Avea părul atent aranjat. Probabil de aceea întârziase trei sfeturi de oră, ca să își sculpteze perfect cele trei fire jumate. Alexa se uită în vitrina unei covrigării și oftă, trecându-și mâna prin buclele ciufulite. Renunțase de mult la pieptăn, de când fusese destul de mare încât mama ei să nu o mai poată ține cu forța la descâlcit. Ea era haos, el desăvârșire.

Când Mihai a ajuns lângă ea, s-au măsurat din priviri și au zâmbit. Mereu se asortaseră involuntar. Pe Alexa o bucura, cumva, că măcar acest lucru nu se schimbase peste ani.

A luat-o de mână și a pornit în josul bulevardului, trecând de parc, spunându-i cum a renunțat la scris când a primit primul refuz.

— Nu mă înțeleg, știi? Și eu nu stau să mă rog de nimeni. Oricum jurnalismul se plătește mai bine.

Apoi îi povesti că îi cumpărase toate cărțile, cum zâmbise când se recunoscuse în paginile sale, cum dormea, uneori, cu un roman al ei pe perna din stânga, imaginându-și că era chiar ea.

— Și ești, de fapt. Ești mai mult tu în carte decât ești în realitate, crezi că nu știu?

Alexa abia dacă scotea două vorbe. Se întreba cum va decurge interviul, cum să facă să nu pară incredibil de proastă. Mereu fusese timidă, introvertită, de-a dreptul incoerentă în public. Nici măcar după patru ani și șase cărți nu se obișnuise să fie în centrul atenției. Interviurile și lansările o îngrozeau cel mai tare. Iar Mihai o făcuse întotdeauna să se simtă ca o insectă insignifiantă. Încrederea lui în sine o intimida, micșora, anihila.

Alexa s-a oprit, iar soarele ce apunea îi bătea roșu în ochii de culoarea castanei.

— Ce aștepți? o întrebă Mihai, agitat, nerăbdător.

„Un semn”, își spuse Alexa.

Un gândac trecu printre ei. Mihai îl strivi cu bocancul. Alexa tresări. „Exact... exact...”

Dar nu îi dădu drumul la mână și se lăsă târâtă în Hanul lui Padoque.

*

Majordomul i-a condus în salonul luxos, cu pereții aurii, cu o sobă de teracotă magnific construită, două fotolii cu spătarele înalte și o măsuță joasă pusă între ele.

— Domniță, domnule, aperitivele sunt servite. Poftă bună! Dacă aveți nevoie de ceva, sunați, arătă el spre sfoara aurie care atârna între cele două jilțuri.

— Servește-te, o îndemnă Mihai după un timp.

Camera frigea, iar stomacul ei era capsat, strangulat. Pe aperitive se târau viermi, larve, râme, iar melcii făr’ de case lăsaseră urme cleioase. Ghemul atârna greu și încerca să evadeze.

— Nu, mulțumesc, înghiți în sec, rugându-se să nu vomite.

Mihai mușcă dintr-o felie și mestecă încet, cu gura deschisă. Alexa putea vedea trupuri sfâșiate, putea auzi trosnetul lor și ultimele răcnete, gemetele, moartea.

A închis ochii și a înghițit acidul care îi urcase din stomac în fundul gâtului. Când i-a deschis, Mihai lăsase deja felia înapoi pe farfurie. Nimic nu se mișca pe ea.

— Credeam că îți plac bruschetele cu castraveți și telemea.

— Mhm. Dar nu mi-e foame.

Mihai își aprinse un trabuc. Ei îi oferi o țigară: Lucky Strike. Ca în urmă cu cinci ani. Nu a vrut să îi spună că se lăsase. Adevărul era că îi fusese dor. De țigări. De tremur. De el.

— Știi că am scris despre locul ăsta? Am vrut să te aduc aici, știu că-ți plac lucrurile sinistre.

Între roți mici de fum albăstrui și cele groase, gri, Alexa aprobă, cu o mișcare scurtă a capului și clipiri grăbite, ca monstrul care se agita în burta ei.

— Se spune că e un fost bordel, haha, continuă el. Și nu oricare, ci de instruire. Se plăteau bani buni, nu glumă, am găsit tot felul de scrisori.

— I-aaauzi.

— Da, și nu e tot. Cică Madame Padoque folosea casa și ca momeală pentru cei pe care voiau cămătarii să îi pedepsească. Erau invitați la o serată a ei și era de fapt o capcană.

— Așa funcționează momeala, în genere.

— Deci, fii atentă, că n-ai să crezi. Din fiecare prag se puteau coborî gratii și sunetele camerelor erau înnăbușite. Pe vremea aia, îți dai seama? Se spune că în beci era o cameră de tortură cum n-a văzut orașul niciodată. Dacă voiau să te prindă, n-aveai scăpare.

— Cum se știe, atunci?

— Ce anume?

— Despre toate astea. Cum se știe dacă nimeni nu scăpa?

— Păi îți dai seama că unii erau doar avertizați. Veneau atrași de carnea prea tânără și plecau cu carnea tăiată, smulsă, arsă, vânătă...

Alexa zâmbi, întrebându-se cât timp lucrase, oare, pe ultima frază. Îi mai ceru o țigară și bombăni:

— Mă, dar cămătarii lui Madame Padoque le cam făceau pe toate.

Mihai nu o auzi, însă, ori se prefăcu surd.

— Începem? îl întrebă prin fum. Cam câte întrebări ai?

— Una singură, de fapt. Mai stăm aici sau mergem în cameră?

— Poftim?! A stins țigara și salonul a devenit iar clar.

— Hai, iubire, știm amândoi că interviul a fost un pretext. Te vreau.

— De ce?

De fiecare dată când era apreciată, Alexa se întreba de ce. Nu scăpase de întrebarea aceasta nici în iubire, nici în literatură.

— Ești scriitoare și ești frumoasă, o lămuri.

„Firește”, realiză ea.

Alexa era ceea ce el nu putea fi. Și crescuse armonios, așa cum o făcuse și el. Nici ea nu mai era piele și os, iar ciudățenia și-o păstrase doar în fire, nu și în înfățișare.

— Recunoaște că și tu mă vrei, zâmbi Mihai.

— Nu.

— Nu recunoști, deci.

— Nu te vreau.

Mihai se puse în genunchi în fața sa și se apropie de ea, împingând-o în spătar. Când vorbeau, buzele li se frecau ușor.

— Te-ai gândit la asta, nu minți.

— Irelevant.

— Ba înseamnă totul! Ne vrei, de ce nu o spui?

Alexa își întoarse capul.

„Nu va mai fi nimic”, își promisese acasă, în fața oglinzii.

Mihai se așeză iar pe fotoliul său și termină aperitivele.

— Din cauza lui?

— Da, din cauza lui, se răsti Alexa. Tu știi cum e să suporți pe cineva care scrie o carte? El a fost acolo, în fiecare zi, timp de cinci ani.

— Irelevant.

— Îl iubesc.

— Îl placi, răbufni Mihai. Îl placi, nu îl iubești, nu când m-ai avut pe mine.

— Ești atât de arogant... O, Doamne! Ce greșeală colosală a fost să vin aici...

S-a ridicat să plece, dar Mihai a luat-o de umeri, a lipit-o de el, de pieptul lui, de șoldurile lui, și-a coborât o mână peste sânii ei și cu cealaltă i-a prins bărbia.

— Și atunci de ce ai venit? i-a șoptit în păr.

Alexa a închis o clipă ochii și și-a imaginat cum ar fi fost să se întoarcă: o altă viață. O secundă doar. Și totul s-a schimbat...

*

Majordomul trânti ușa de perete, intrând grăbit, cu părul ciufulit de parcă ar fi tras de el.

— Ce ați făcut?

— Cum? Ce am făcut? întrebă Mihai confuz.

— Voi nu sunteți un cuplu.

— Și?

— Unul dintre voi e cu altcineva.

— Da, eu, răspunse Alexa. Dar ce contează?

— Ce ați făcut? strigă Majordomul.

— Nimic. Am ezitat. Dar nimic.

— Dumnezeu să ne apere! Credeam că sunteți împreună.

— Nu înțeleg. Ce e cu sexismul ăsta? Suntem în secolul XXI.

— Ele nu țin cont de vreme.

— Ele? întrebară Alexa și Mihai într-un glas.

— Ele, șopti Majordomul, arătând cu degetul spre tavan. Spiritele.

Și Alexa, și Mihai începură să râdă cu lacrimi, sprijinindu-se unul pe altul.

— Dom’le, ești sărit.

— Trebuie să ieșim de aici. Mai avem puțin timp, dar haideți, să ne grăbim!

— Nu plecăm nicăieri. Ce e cu prostiile astea? Vreau să vorbesc cu managerul hanului. Hai, repejor!

— Dacă nu plecăm de aici nu o să mai aveți glas cu care să vă exprimați nemulțumirile, domnule.

Alexa se uită pe fereastră și văzu în curte trei adolescente goale care alergau în cerc și erau lovite cu un bici peste fund și sâni și burtă de către o femeie grasă, vulgară, îmbrăcată într-un capot masiv și luxos, ce trăgea dintr-un portțigaret de chihlimbar și râdea neîncetat, lovind, râzând, lovind.

Alexa își șterse lacrimile. Ceața ud-sărată și ceața lui Mihai dispărură, iar ea putea vedea iară. În curte nu era nimeni. Imaginația și oboseala îi jucau din nou feste.

S-a uitat însă la Majordom cu ochii de scriitoare, ochii care pătrundeau în fiecare microexpresie, coborau în riduri și escaladau coșuri, treceau sub epidermă, ca razele X, și îi vedeau nu numai scheletul, ci și fricile și râvnele. Ce a găsit pe chipul lui i-a făcut firele să se ridice pe ceafă și pe brațe. Teamă. Sinceritate. Teamă.

— Povestea hanului e adevărată?

— Aoleu, Alexa, sunt legende urbane, spuse Mihai. Am citit și eu poveștile. Nu s-a dovedit nimic. Au căutat gratiile, camerele de tortură. Niciun semn că ar fi existat vreodată. O mare parte din articol am scos-o chiar din ce mi-a zis nebunul ăsta.

— Ați spus bine, domnule, gratiile și camerele de tortură nu mai există pentru că nimeni nu a știut de ele în afară de cei care au ars și cei care putrezeau deja de mult.

— Ce s-a întâmplat? De ce a ars?

— Vă spun tot, domniță, dar haideți afară, unde vom fi în sigurață. Să treacă noaptea asta, că e aniversarea nefericită. Haideți.

— Nu plec nicăieri, am plătit pentru camera asta bani buni, se răsti Mihai.

— Și vreți să plătiți și cu viața? întrebă Majordomul.

— Ești dus cu pluta!

— Domnișoară... o rugă bătrânul. Spiritele nu iartă. În noaptea asta, numai cei meniți, numai cei legați pot sta aici.

— Pentru ce au fost pedepsite? De ce a ars hanul?

— Nevestele s-au săturat de indiscrețiile soților. Au venit ca în povești, cu torțe și furci. De ziua lui Madame Padoque, bordelul nu lucra. Madame era în doliu, își plângea tinerețea, iar fetițele mâncau împreună. Femeile au așteptat noaptea aceea și le-au ars. Pe toate, pe Matroană, pe veterane, pe virgine. Chiar și pe cei patru copilași născuți acolo, sortiți unei vieți...

— Povești, îl întrerupse Mihai scuipând cuvântul cu ură.

— Hai să mergem totuși, îl trase Alexa de mânecă.

Ceasul bătu miezul nopții.

— E prea târziu, fugi Majordomul din cameră, strigând îngrozit.

*

Alexa și Mihai alergau pe holul lung, nesfârșit. În spatele lor, din fiecare prag se coborau gratii, blocându-le drumul, izolându-i, așa cum pățeau vitele înainte de tăiere. Ei erau animale, animale mânate spre abator, animale sortite pieirii.

— Ai, să-mi bag! țipă Mihai, lovindu-se cu capul de gratii. Stânga sau dreapta?

— Nu știu, sughiță Alexa.

— Stânga sau dreapta? Stânga sau dreapta? urlă Mihai la ea.

— Stânga! Stânga!

— Atunci dreapta, spuse el și o trase pe hol. Instinctele tale sunt groaznice, Alexa, uită-te doar la mine, strigă în fugă.

Gratiile le închideau toate căile. Erau reale, cumplit de reale, reci, groase, impenetrabile.

Dar chiar mai rele erau strigătele.

Începuseră cu șoapte, gemete de plăcere, râsete, chițăieli. Începuseră cu clinchete de pahare și furculițe pe farfurii, cu gâturi înghițind și limbi plescăind. Apoi, din depărtare, se auzi primul urlet furios. Lemn trosnind, lemn bătând în pământ, lemn sfârâind. Și râsete, râsete malefice, răzbunătoare, răzbunate.

Nu vedeau nimic acum. Era beznă, era liniște, în afară de gratiile ce coborau, lovindu-se de praguri prin diverse cotloane ale casei.

Alexa și Mihai se opriră să-și tragă sufletele pe holul lung, foarte lung, cu o lumină minusculă în capăt.

— Ai ezitat.

— Ce?

— Ai ezitat. Pentru o clipă te-ai gândit la noi.

— Și?

— Alexa, ai ezitat...

Din nou privirea. Din nou regretul și dubiile. Din nou ezitarea. Și, de data aceasta, gâtul întins, buzele întredeschise, ochii închizându-se. Și strigătele, cumplitele strigăte care le-au întrerupt din nou viitorul, așa cum, în trecut, propriile lor strigăte o făceau.

Le-au văzut pentru prima oară. Fetițe frumoase și hidoase, așchii și obeze, cu sâni mici, abia începând să prindă formă. Toate sufocate de corsete, pierdute între crinoline sau zeci de straturi de material, cu sori roșii în obraji, cu jar arzându-le, topindu-le, grăbindu-le. Cu mâinile întinse spre ei. Cu ochii judecându-i, blamându-i, condamnându-i.

Și iar sunetul gratiilor.

Alexa l-a tras de braț și a luat-o la fugă înspre lumina de la capătul holului. Tunelului. Vieții?

Au împins ușa în grabă și s-au oprit cu burțile în balustrada balconului. Erau la etajul patru, nu aveau cum să sară pe asfaltul bulevardului. Au strigat, dar nu era nimeni care să îi audă.

Fetele arse se apropiau, strigătele topite se împleteau cu sunete de lemn trosnind, lemn bătând în pământ, lemn sfârâind. Și râsete, râsete malefice, răzbunătoare, răzbunate. Și gratiile căzând. Și sughițul Alexei și gâfâitul lui Mihai.

— Normal că am ezitat, țipă la el, știind că nu avea nicio relevanță, dar sărindu-i de gât, trăgându-l spre ea, sărutându-l la început disperat, lacom, sufocant, până când mâna lui în părul ei și mâna lui pe fața ei o domoliră, iar sărutul deveni doar o frecare ușoară de buze, printre sughițuri și ultimele declarații nu spuse, ci descrise în închideri și deschideri mărunte, de parcă amândoi ar fi fost pești în adâncuri.

Strigăte furioase îi asurziră și fetițele cu sori roșii în obraji și frunți și suflete o luară la fugă spre ei. Se strânseră tare în brațe, știind că oricum acela avea să le fie sfârșitul, fie că vor trăi, fie că nu.

Mâinile palide cu carnea sfâșiată în raze roșii și negre se întinseră spre ei. Alexa țipă și strânse ochii, iar Mihai o împinse în lături. Sorii explodară în fulgi și microparticule albe și vișinii, acoperindu-i o clipă, doar un moment.

Când deschise ochii, Alexa nu văzu nimic în tenebre. Îl simțea pe Mihai lângă ea, mai mult îl auzea, era acolo, gâfâind, erau încă acolo. Și nimic nu avea să se schimbe.

— Balconul, îi spuse Mihai după un timp. Nu face parte din structura casei vechi, e în afara pământului, poate de aia...

— De unde știi? oftă Alexa.

— Ți-am zis că am scris un articol despre han, șopti el.

Alexa avea altă teorie. Sfârșitul lor. Certitudinea ei că nimic nu avea să se schimbe, că acela era adio și nimic altceva. Singuranța ei, în sărutul acela disperat, de rămas-bun, i-a scăpat.

Când s-a luminat de ziuă, Majordomul cu părul ciufulit și fața palidă i-a găsit dormind pe balcon. Ca doi străini. Li se atingeau doar două degete. Cu desăvârșire întâmplător.

Alexa s-a trezit la auzul pașilor. S-a ridicat, l-a salutat pe bătrânelul confuz, plecându-și capul, și s-a dus acasă la logodnicul ei, cu ochii în pământ, urmărind furnici trecând peste carcasa gândacului strivit.

— Iubire, ce te aduce pe aici? Vrei o cafea?

— Nu, dragoste. Vreau să scriu puțin.

— Spor, frumoaso! Hai, te aștept cu micul dejun, bine?

Alexa zâmbi și se așeză la birou. Scoase agenda și începu să scrie, cu soarele în ochi:

S-au revăzut, după mulți ani, pe o stradă lăturalnică, unde...

(septembrie 2013)