Călin Torsan

 

Ultimul parastas

Directorul murise cu şapte ani în urmă, tot atâţia cât ocupase respectiva funcţie.

Oare ce-a mai rămas din el?, se întreba Oswald, privind în jos.

Şi ce-ar mai fi putut rămâne? Oase, oase şi nimic altceva, aşa cum îi povestise Ciprian că văzuse atunci, la Braşov, în groapa pregătită pentru Irina. Plecase cu o zi înainte, însoţit de Ştefania. Doi tineri care parcă nu meritau asta. Două ciuperci curioase, apărute după prima ploaie a vieţii. Cineva însă trebuia să o facă. Şi n-avea cine. Bogdan era ca întotdeauna beat, aşa că nu se putea apela la el. Studenţii Irinei erau împrăştiaţi fiecare, ca puful de păpădie, căutându-şi plăcerile pe care le presupune fiecare vacanţă de vară. Radu era terminat. În Braşov nu mai trăia nici o rudă, aşa că numai ei doi, la rugăminţile Inei, ar fi putut goli groapa de vechile oseminte care îşi găsiseră liniştea în acel loc. Supravegheaţi de preot.

Nimic nu mai rămăsese, Oswald, i-a spus Ciprian atunci. Nimic. Ştii cât li se micşoraseră creierii? Cât o nucă erau, un simplu ghem de aţă. Vasele de sânge se uscaseră de tot şi aveai exact impresia asta, de ghemotoc. Pantofii rămăseseră întregi, în rest nimic. Au încăput amândoi într-un săculeţ de pânză puţin mai mare decât pumnul meu.

Asta fusese atunci. Trecuseră binişor vreo trei ani, dacă nu chiar patru. Da, da, sigur patru. Oswald îşi aduse bine aminte, pentru că era chiar vara când o cunoscuse pe Emilia, iubirea lui de o lună.

Acum, însă, în sala rece a instituţiei, înconjurat de colegi care şuşoteau, Oswald privea în jos. Aşteptau cu toţii preotul. Mereu trebuie așteptat câte unul, și viaţa se scurge odată cu acest fel de a aştepta, deşirându-se ca un mototol, altul decât creierul uscat despre care îi vorbise Cipi. Sunt așteptați să vină pe lume copiii, este mereu așteptat, cu sufletul la gură, câte un medic în miez de noapte, unul călărind ambulanţa, aşteptat este, în fine, și părintele, ba pentru botez, ba pentru cununie, ba pentru un mort.

Popa avea să mai întârzie. Un telefon făcu să răsune sala de marmoră. Un mobil cu sonerie ciudată, imitând cântecul ciocănitorii Woody. Până să răspundă, Alina căută aparatul în mai multe locuri. În buzunarul sacoului, în poşeta pe care o aşezase deasupra caloriferului cu douăzeci de elemenţi – Oswald îi numărase deja – şi undeva pe masa lungă, acoperită cu o pânză imaculată, unde trebăluise alături de mai multe femei cu ceva minute în urmă. Ca să aşeze coliva – era una frumoasă, dacă se poate spune aşa ceva despre colivă –, sticlele cu vin, plăcintele cu mere şi cu brânză, pâinea frântă.

Şerban bombănea ceva. Era înconjurat de două tinere angajate. Una îl privea în ochiul stâng, iar cealaltă în dreptul. Bărbatul vorbea ceva, însă ecoul insuportabil al sălii îi trunchia silabele. Nu se înţelegea nimic. Probabil, gândi Oswald, iarăşi vorbeşte despre ceea ce ar putea fi dincolo. Iarăşi glumeşte cinic pe seama acestui amănunt în care el nu crede. Şi cu care îi place să-i zgândăre pe cei mai credincioşi decât el.

- Este părintele, spuse în sfârşit Alina. Mai întârzie douăzeci de minute.

Observaţia rămase cumva suspendată. Nimeni nu se arătă deranjat de această decalare. După şapte ani, mortul devine o amintire plăcută, un lucru abstract şi atât, iar în faţa atâtor luni şi luni de zile, ce oare mai poate reprezenta un sfert de oră puţin lăbărţat?

Nicoleta păşi abia acum în sală. Uşa scârţâi înaintea şi în urma ei, după care tocurile cu placheuri îşi făcură numărul. Spuse bună ziua în stânga şi-n dreapta, zâmbi atât cât era necesar, privi iute şi pe furiş înspre masa plină, iar Oswald observă această ocheadă, după care îşi fixă un loc. Ca un pion pe o tablă de şah. Avea un taior pepit, strâns pe trup. Şi Oswald continuă să o scruteze. Se holbă cumva dezinteresat la unghiile degetelor mari, de la picioare, cele care părăseau frumos lăcuite pantofii aparent scumpi. Muşcă din genunchii nu chiar atât de perfecţi, îşi abandonă pupilele pe şoldurile ei de violoncel, meşteri ceva pe la sâni, se ascunse între buzele cărnoase, ca două – de ce nu trei sau o mie, nimic nu era prea mult pentru o comparaţie meritată – felii de grep roz, după care, precum într-un joc de zaruri, globii lui oculari se amestecară cu ai ei. Şase şase.

- Şase, vine!

Păstorul intră, iar uşa îşi făcu din nou numărul. Scârţ, scââââârţ.

Era însoţit de un ţârcovnic, unul care creştea câini vagabonzi prin apropiere.

Au început să zăpăcească nişte cântări, cumva alergându-le ca pe ogari, încercând astfel să suplinească întârzierea. Şi să potolească cumva, prin acest gest, nerăbdarea pe care o bănuiau aciuată în firile celor prezenţi.

Începu o ploaie de cruci. Mâinile dansau în aerul tămâiat, ca şerpii în braţele dresorului de la circ. Frunţile se lăsară. A lui Oswald, la fel. Privea din nou pardoseala jegoasă, de care femeile de serviciu nu se îngrijiseră. Ele erau vinovate și pentru praful care acuma se ridica, parcă în amintirea celui pomenit, la fiecare gest de târnosire pe care prezbiterul îl făcea cu smocul de busuioc.

Popa mai cântă câte ceva, iar omul său îl urmă imediat, în falset.

Dacă mă gândesc bine, îşi spuse Oswald, Nicoleta asta e chiar bună.

Cu sau fără atenţia enoriașilor, slujbele bisericeşti merg bine. Dumnezeu este deasupra şi are grija lor. În plus, întotdeauna găseşti doi, trei oameni care să se roage pentru tine. Dispuşi să o facă. Oswald nu era nici mai atent, nici mai puţin atent decât ceilalți. Îi privi, din nou, pe toţi. Se oprea asupra fiecăruia cam atâta cât opreşte metroul în staţii. Avea grijă să aibă ceva meditativ sub pleoape, un fel de alizeu purtător de tristeţe, una dintr-aceea dulce – ce Doamne, iartă-mă, trecuseră şapte ani de la nenorocire –, tocmai bună de ieşit cu ea prin lume. Şerban părea covârşit de burta imensă, una care îi afecta vizibil echilibrul vertical. S-ar fi aşezat pe un scaun ceva, făcând recurs la vârsta lui patriarhală, dar nu era nici unul în sală. Dintre coţofenele cu care se întreţinuse până să sosească faţa bisericească, cea înaltă dădea nervoasă din piciorul drept, iar cealaltă îşi pocnea degetele. Ciprian era sobru. Bogdan înghiţea în sec, părând că aşteaptă nerăbdător sfârşitul serviciului religios şi destuparea sticlelor cu vin. Ştefania se scărpinase în creştet, iar acum îşi aranja coada împletită în patru. Alina se aşezase în dreptul Nicoletei, iar asta o făcea să pară urâtă.

Pentru o clipă, Oswald îşi privi pantofii şi se gândi, iar asta îl miră, la lustragiul din faţa Gării de Nord. Apoi porni la atac. O sărută uşor pe gât, de mai multe ori, tandru cum nu fusese niciodată. Buzele lui primeau împărtăşania rătăcită în puful acela atât de intim, cu care râul învolburat de păr negru se vărsa sub gulerul alb, scrobit. Îi mângâie după aceea lobii urechilor, atât cât să-i aprindă puţin, ca pe licurici. Îi privi cerceii şi îşi scrâşni dinţii în ei. Tot cu dinţii o muşcă de buza de jos. După care îi sfâşie taiorul, ca un lup flămând. Şi-o închipui reacţionând la toate acestea. Îmbujorată, curioasă, furioasă, mirată, luată prin surprindere, dar controlând până la urmă totul, ca un reostat, ca un program la care îşi bătuseră capul mai mulţi specialişti în software. Când îi cuprinse sânii goi, calzi, emanând un parfum discret, diaconul îngână atât de fals, încât senzaţia vagă şi deloc potrivită momentului, de erecţie, îl părăsi ca un abur ce se înalţă între două cuvinte, pe timp de iarnă.

Alinei îi scăpă portofelul pe jos. Sau ceva ce semăna cu un portofel. Iar ăsta făcu pleosc. Bogdan o privi încruntat, peste umăr. Preotul tresări şi el. Oswald se bălăbăni de pe un picior pe altul, încercând să păcălească durerea de spate care îi dădea ocol, vultur hain poftind la ficaţii lui Prometeu. Îşi făcu încă trei cruci, pentru că toată asistenţa procedase la fel, după care o lăsă pe Nicoleta fără chiloţi. Stătea acuma în faţa ei, privindu-i goliciunea rasă, iar asta îl sminti puţin şi începu să dezvolte idei privind această cochetărie de iatac, care o făcuse pe femeie să ia lama în mână şi să-şi bărbierească pubisul, aşa cum bătrânii decojesc fructele. Poama ei era însă un fruct oprit. Cu toate astea, Oswald îngenunche în faţa femeii, prosternat la picioarele Frumuseţii şi muşcă. Eva ţipă, un şarpe îşi înălţă brusc capul dinlăuntrul cuștii, o cobră să fi fost?, iar preotul ridică glasul, rugându-l pe Dumnezeu să ierte toate astea.

- Dumnezeu să îl ierte.

Cu toţii murmurară apoi aceeaşi formulă. Adam Oswald se aplecă brusc, iar coloana îi pârâi ca un mecanism neuns. Preotul reveni iarăşi printre oameni şi zâmbi de mai multe ori, scurt, ca o vedetă de cinema. Ascultă apoi pe unul, pe altul, dădu un sfat, poate mai multe, îşi luă sticla de vin şi castronul cu fiertură cuvenite, ţârcovnicul duhnind a câine după el şi părăsi încăperea. Scââââârţ, scârţ.

Adunarea se recompunea. Oamenii se apropiau unul de altul, ca magneţii, după afinităţi. Fie şi elective. Toate aceste formaţiuni gregare înaintau către masă cu viteze diferite şi în nuanţe care le particularizau. Mâinile obosite de atâtea cruci se întindeau ca nişte ramuri cu degete, apucând merindele sfinţite. Părea că însuşi directorul stă acolo, întins pe scrobeala impecabilă, între sticle şi plăcinte, cu coliva pe piept, cu lumânările înfipte în găvanele negre, ale ochilor. Iar mâinile şi gurile foştilor lui colegi, prieteni şi angajaţi, păreau că îl sfâşie, ca într-un ritual sinistru. O doamnă discretă îi ronţăia acuma urechile, iar asta părea că o bucură nespus, că o împlineşte. Pompierul care venise imediat după plecarea preotului, petrecându-l, astfel încât uşa nu apucase să se închidă în urma lui, vârî adânc mâna lată şi apucă inima.

- Inimaaaaa!!! strigară mai mulţi şi tăbărâră imediat peste el.

Era însă prea târziu. Bărbatul cu salopetă roşie o înghiţise deja, aproape nemestecată.

După al treilea pahar cu vin, Adam Oswald lăsă iarăşi privirile în jos. După primul, se îndreptase sec către masă pentru a-l umple pe al doilea, iar în timp ce-l golea pe acesta din urmă întreţinuse o conversaţie de doi bani. Acum, scrutând podeaua, văzu ceva care îl făcu pe loc să înţeleagă. Era destul de mare, baban, însă printre atâtea încălţări părea într-adevăr sfrijit. Îşi juca soarta la ruletă, una rusească, fără ca măcar să ştie acest lucru. Printre atâtea tocuri şi tălpi, în zarva creată de icnetele placheurilor, destinul gândacului părea unul uşor de citit. Asemănător cumva cu al omului. Mergea haotic, însă plin de elan, unul pervers, care îl aducea de mai multe ori în punctul din care abia se îndepărtase.

Prinzându-i privirile, observând vietatea, Şerban se apropie:

- Crezi că ştie ce vrea?

- N-am de unde să ştiu asta.

- Crezi că dacă în secunda asta ar muri, să spunem că l-aş călca, ar regreta ceea ce lasă în urma lui? Miezurele de pâine rătăcit pe jos, femela cu care s-a înmulţit, bârlogul în care colcăie noapte de noapte alături de alte sute ca el?

- Ştiu numai că dacă l-ai stropşi n-ai fi în stare să îl faci la loc, aşa, ca pe un ceas stricat.

Printre razele de soare care își sfârșeau calea între pereții încăperii, se scurse fără grabă un strop de tăcere, așa cum se întâmplă atunci când cuvintele potrivesc așternutul adevărului.

- Oricum, dacă există reîncarnare, continuă Şerban, n-aş vrea cu nici un chip să fiu refăcut într-o astfel de fiinţă. Îţi dai seama, ce-l poate mâna pe el în viaţă? În plus, să vezi totul de la înălţimea asta inexistentă, redus la un spaţiu aproape bidimensional... Categoric, dacă ar fi să vreau o altă karmă, mi-aş dori una de pasăre. Măi, măcar mi-aş împlini unul dintre visele care mi-au tulburat cred că sute de nopţi. Acela de a zbura.

După ce spuse aceste vorbe, Șerban îl cuprinse pe Oswald pe după umeri, îl bătu părintește cu palma lui groasă între omoplați, după care îl îndemnă să își mai toarne amândoi din vinul sfințit.

- Ăsta nu îmbată, să stai liniștit în privința asta.

Lumea începuse să se risipească. Nici măcar prezența morții nu poate împiedica rutina treburilor zilnice. Sticlele şi farfuriile goale trâmbiţaseră retragerea. Fiecare se îndrepta către biroul său, cu gândul la ale sale. Gândacul dispăruse şi el. Oswald îl mai căută puţin cu privirea, însă nimic. Nicoleta îşi undui şoldurile către uşă, iar mişcarea ei plină de graţie, onctuoasă chiar, îi unse acesteia balamalele. Nu se mai auzi nimic în urma ei. Rămase doar o boare plăcută, de parfum, aşa, ca după o viaţă trăită în zadar. Și privirea lui Oswald, încâlcindu-i-se-n plete, ca un liliac care vede lumea anapoda.