Mihai Bădică

Niciun vis neîmplinit

E două și un sfert dimineața. În fix jumătate de oră, cineva va suna la ușă și va fugi pe scări.

Bătrâna se dezvelește de pilota albă și ușoară, se ridică în capul oaselor și își dă picioarele jos, întârziind cu tălpile goale pe covorul persan. Stă așa pe marginea canapelei extensibile care ocupă aproape jumătate din garsoniera în care locuiește de mai bine de 20 de ani. În fiecare noapte, îl așteaptă ca pe un amant misterios să sune la ușă și să fugă pe scări, gândindu-se la visul pe care îl spulberă clinchetul soneriei. Două siluete vag conturate într-o ceață lăptoasă și grea, una întinsă într-un pat, cealaltă ireal de înaltă, așteptând în picioare, ca și cum ar ști că nu mai e mult de așteptat. Nimic nu se mișcă, doar ceața lăptoasă și grea tremură formele, abstractizând într-atât imaginea, încât bătrâna, deși știe că este vorba despre două siluete umane, se gândește că la fel de bine ar putea fi meduze. Dar asta nu este decât o veche obsesie pentru aceste făpturi gelatinoase care conțin 95% apă şi 5 % ceva care le face să înoate, să vâneze, să se apere, să trăiască, să se iubească. Da, meduzele se iubesc. Nu vă mirați. Oamenii știu despre ele că sunt cele mai veninoase creaturi și că dacă te ating cu tentaculele bucale ai nevoie de asistență medicală de urgență. Bătrâna, în schimb, avusese alte experiențe cu straniile creaturi marine. Ea știa că meduzele se iubesc la fel ca și oamenii, translucid și empatic, gelatinos și delicat, pentru că în tinerețile ei, pe vremea rezidențiatului, la Constanța, când el încă trăia, avuseseră un acvariu cu meduze. Aproape un an, au studiat o pereche de Aurelia Aurita, doua meduze-lună. Le observau mai ales noaptea, la lumina neonului albastru, pentru că noaptea meduzele devin mult mai active. Așa au aflat că sentimentul de siguranță pe care oamenii îl câștigă odată cu răsăritul la meduze apare la apus.

În noaptea asta, bătrâna se simte odihnită și nu are niciun chef să adoarmă la loc. Oricum, nu poate continua visul. Nu a reușit asta niciodată. Dacă va rămâne în pat, o va ataca nostalgia meduzelor, așa că se va ridica și va încerca să deschidă nenorocitul de sertar în care ține toate actele ei, diplomele, cupoanele de pensie, fotografiile de familie, dar și un dosar cu garanții, câte mai sunt valabile, ale electrocasnicelor din casă. Frigiderul murise. De la inundație, mai mult ca sigur, dar ea nu putea să constate asta de una singură. Nu avea certificarea necesară, ea nu este decât un simplu medic de familie ieșit la pensie. În asemenea situații, este nevoie de un specialist, poate nu chiar de un frigotehnist, dar măcar de un electrician, pe care nu avea cum să-l cheme dacă nu recupera garanția.

E îmbrăcată într-o pijama albastră și largă, foarte comodă. Comoditatea este cel mai frumos cadou pe care îl primești odată cu pensionarea și pe care ai face bine să îl cultivi, gândise de atâtea ori bătrâna și chiar o mărturisise colegelor ei de generație pe la tot felul de sindrofii sibarite la care participă persoanele de vârsta a treia în țara noastră.

Vecinul de deasupra o inundase cât fusese plecată la Iași. Cinci zile, timp suficient pentru ca umezeala să-i distrugă nu doar pereții garsonierei, frigiderul, ci și mobila, care se umflase toată. Sertarul cu acte nu mai putea fi deschis, iar rafturile pe care erau aranjate cu grijă amintirile ei, cărți, fotografii dragi și tot felul de bibelouri și mileuri se curbaseră vizibil. Dintotdeauna fusese o persoană pragmatică, poate și din cauza meseriei pe care a avut-o, dar și a vremurilor în care trăise și în care colegii și prietenii ei idealiști nu supraviețuiseră. Până va strânge ea banii necesari pentru achiziționarea unei biblioteci noi, va încerca să deschidă sertarul și să recupereze garanția frigiderului.

Deși putea să nu aprindă lumina, claritatea nopții de afară cucerise cămăruța ei, menajând petele de igrasie de pe pereți și emotivitatea care te definește la bătrânețe, apăsă din reflex pe întrerupător și aprinse lumina, porni aparatul de radio și nocturnele lui Chopin ocupară locul eliberat de noaptea înstelată de afară, reușind să sugereze mult mai bine ideea că oamenii îmbătrânesc la fel peste tot pe glob, indiferent de nivelul de trai sau de speranța medie de viață, iar bătrânețea miroase a neputință, a igrasie și a pereți pătați, a singurătate și a naftalină ascunsă printre haine de blană demodate pe care nimeni nu le va mai purta niciodată. Bătrânețea are și un alt miros, cel al corpului obosit, al stătutului, al locului tocmai bun de murit. Mințile noastre recunosc acest miros imediat și îl reprimă, de asemenea imediat, pentru că deși este unul cunoscut, rațional îl asimilăm necunoscutului. Ei bine, oricât m-aș feri să exagerez, nu mă pot abține s-o spun: bătrânii sunt ca samuraii, își plănuiesc cel mai scurt drum spre o moarte violentă și sângeroasă. Poate și din cauză că nu prea mai au timp de pierdut, își plănuiesc, dar nu își dau seama că fac asta, trăind întrutotul în spiritul cărții ascunse printre frunze, Hagakure, o moarte sigură și îndestulată, așa cum se gândesc că nu a fost viața lor. Pentru noi, ăștia mai tineri, e destul de evident că finalul va fi unul sângeros. În povestea noastră, chiar și pijamaua albastră a bătrânei aduce bine cu kimonourile samurailor, largi și comode, asta și pentru că bătrâna își alege hainele cu atenție, mai ales pijamalele, ca și cum să meargă la culcare reprezintă pentru ea o festivitate aparte. În fiecare dimineață își spune cu voce tare, privindu-se în oglinda din baie: Vrei să arăți bine în prima zi din restul vieții! Ziua asta poate fi și ultima, dar nu contează. Cel mai important este să arăți bine. Hai, fă-te frumoasă și lasă-i pe toți ceilalți să te vadă așa cum ești tu în realitate! La partea asta, râde în hohote, mărturisesc că și eu am fost copleșit de un puternic atac de ilaritate, dar acum, când recitesc rândurile astea, îmi dau seama cât de preocupați suntem să arătăm bine în cele mai nepotrivite momente din viață, la nașterea copiilor noștri, la înmormântări, la interviuri de angajare, ca și cum asta ne-ar defini sau nu am avea altceva de oferit celorlalți decât propria frumusețe.

Bătrâna în chimonou albastru știe că tonusul psihic și dorința de a trăi merg mână-n mână și sunt decisive la vârsta a treia, așa că își administrează singură, pentru că este singură, tot felul de discursuri motivaționale, în plus, își alege cu atenție culorile pe care le poartă în fiecare zi, ținând cont că portocaliul înseamnă creativitate, roșu - atenție, albastru - calm, galben - încrezător, turcoaz - fascinant, roz - dragoste și negru… în sfârșit. A ales albastru pentru ziua asta, deoarece inundația, pe care a găsit-o când s-a întors de la Iași, a atacat frontal optimismul ei, zdruncinând, oricât ar fi negat ea, structurile cele mai profunde ale mersului înainte, ale încercărilor de a urma pașii altora pe drumuri deja bătute, voința ei de a vedea viitorul împlinindu-se și de a întări ideea pe care o avea din filmele lui Tarantino că nu există destine mari sau mici, toată lumea moare spectaculos de frumos. Ei bine, pentru toate astea avea nevoie de calm, foarte mult calm.

Se așeză în fund lângă bibliotecă și înainte de a se apuca de treabă se gândi că ceața asta lăptoasă din vis e, fără doar și poate, un simbol, altfel ar fi mult mai plauzibil ca în loc de ceață să fie un abur, ca și cum în apropiere o oală imensă ar da în clocot, ridicând ritmic capacul și eliberând presiunea și într-o secundă, odată cu șuieratul aburului, meduza din pat se ridică, o ia de mână pe meduza care așteaptă înaltă și dispar împreună. Cu certitudine, se potrivește mai bine un abur gros decât o ceață lăptoasă. Deîndată ce îi va da de cap afurisitului de sertar, își va face un ceai și îl va întreba pe google ce se întâmplă când visezi abur, meduze fantomatice, așteptare.

Apucă mânerul sertarului și trase încetișor. Sertarul nici nu se clinti. Părea sigilat. Mai încercă o dată. Niciun rezultat. Se ridică sprinten, surprinzător pentru vârsta ei și se întoarse cu un cuțit mare de bucătărie. Îl băgă în partea de sus a sertarului. Cu o mână apăsă pe lama lată a cuțitului, cu cealaltă trase timid de mânerul sertarului, încercând să nu producă mari pagube. Nimic. Niciun rezultat. Se opri și se uită lung la corpul de bibliotecă 2 pe 2, format dintr-o etajeră reglabilă, din lemn masiv, susținută pe butoni speciali și dintr-un corp de bază, mai adânc și segmentat în două sertare și o policioară îngustă, completată cu o ușă de sticlă, în spatele căreia adăpostise cel mai bun set de ceșcuțe de cafea și câteva bibelouri mai de preț, un pescar și o balerină. Lângă ele, pe un mileu lucrat chiar de ea, cu modele maramureșene, lucru ciudat, pentru că ea vine din Basarabia, pensia de transfug e dovada clară a trecutului ei, a așezat perechea lui de ochelari, cu rame rotunde aurite, singurul lucru pe care l-a păstrat și care o face să-și amintească de el, calm și zâmbitor, cu o privire inteligentă și demnă. Lemnul vechi, deși lăcuit, s-a umflat bine de la umezeală. Bătrâna oftează scurt și trage brusc de mânerul sertarului. Fotografia preferată în care fiul ei stă cocoțat în cârca unui urs împăiat cade de pe raft. O ia fără să se uite la ea, se ridică și o poziționează cu precizie înapoi pe raft.

Rămasă în picioare, execută cu lentoarea vârstei câteva exerciții de stretching, adică se întinde din tot corpul, își lăsă capul pe spate, închide ochii, ridică mâinile și își crăcănează picioarele. Își rotește mâinile cu blândețe și își lasă talia să trosnească binevoitor. Își încordează degetele de la picioare. În punctul ăsta, dacă ar fi avut o sabie în mână ai pune pariu că e un samurai îmbrăcat într-un chimonou albastru.

Relaxează-te! bătrâna vorbește singură cu voce tare. Simți forța? Perfect! Lasă să intre în tine toată încrederea și optimismul de care ai nevoie pentru a deschide sertarul ăsta blestemat!

Finalizează exercițiile cu un chi, adică un îndemn de vigoare în limba chineză. A reușit să pună sângele în mișcare. Zâmbește. Înainte de a relua încercările de a deschide sertarul, își va face un ceai de tei. Intră în bucătărioara ordonată perfect, în ciuda spațiului foarte mic. Bagă fierbătorul în priză și se reașează în fața sertarului. Are capul ușor plecat și ochii închiși, pare că zâmbește, dar de fapt este foarte concentrată. Cu mișcări calculate și sigure prinde mânerul sertarului. Întârzie o secundă. Smucește exploziv cu toată forța pe care a câștigat-o prin autosugestie. Ceasul chinezesc cu cifre mari și fosforescente pe care le poate vedea și în cea mai întunecată noapte se clatină, dar nu cade. Mai încearcă o dată să lărgească spațiul dintre sertar și corpul bibliotecii cu lama lată a cuțitului de bucătărie. Trage cu putere. Nimic. Pune un picior la baza bibliotecii și mai forțează o dată. Sertarul pare pietrificat. Poate e un sertar fals, care nu se deschide, care e pus acolo doar din motive estetice. Uite cu ce se ocupă ea la ora asta, gândește amuzată. Dacă nu ar fi plecat la Milica, verișoara ei de Iași, singura rudă care-i mai rămăsese în viață, chestia asta nu s-ar fi întâmplat.

Nu te lăsa pradă deznădejdii! Bătrâna vorbește singură cu voce tare. Rămâi optimistă și hotărâtă!

Se concentrează ca timpul de expirație să fie dublu decât cel al inspirației.

Scoate zgomotos aerul printre dinți cât numără în gând până la zece.

Apucă strâns mânerul sertarului, puțin talc ar fi ajutat-o să nu-i alunece mâna pe mâner. Proptește ambele picioare la baza bibliotecii, își umflă pieptul și își ține respirația. Își concentrează toată atenția și odată cu ea toată forța corpului ei îmbătrânit, dar bine întreținut, pe mânerul sertarului. Cu picioarele proptite la baza dulapului, îndoită din mijloc, trage cu toată puterea pe care a câștigat-o prin autosugestie și însoțește explozia de forță cu un chiot profund din tot corpul.

Primul cade ceasul chinezesc cu cifre mari și fosforescente. O lovește în frunte. În secunda imediat următoare, raftul din lemn masiv alunecă cu greutate de pe suport și urmează traiectoria ceasului, lovind-o cu putere în moalele capului. Biblioteca se prăbușește cu totul. De-a valma, toate amintirile ei, mileuri, cărți, bibelouri, setul de ceșcuțe de cafea se prăbușesc și o îngroapă cu totul. Garsoniera arată ca după cutremur.

Se aude soneria. Apoi, pașii în fugă pe scări. E 2.45, gândește bătrâna în chimonou albastru, îngropată sub mormanul de amintiri și în mintea ei, ca într-un sertar care nu se va mai deschide vreodată, o meduză înaltă, ireal de înaltă se desprinde din ceață grea și lăptoasă și o prinde încetișor de mână.