Patria trebuia pedepsită

Interviu cu Zahar Prilepin,

realizat de Alexandru Vakulovski

Zahar Prilepin este atât de carismatic, că nu contează ce face. Ai impresia că şi dacă nu ar fi unul dintre scriitorii ruşi care au trecut subit de la tineri la consacraţi, ci un om din blocul vecin – ar rămâne la fel de plăcut. A fost în trupele speciale, cu care a ajuns şi în Cecenia, mai este încă pe baricade pentru democraţia rusească, e tradus în toată lumea, apare în filme, are şi o trupă. Iar dacă o să-l întâlniţi întâmplător prin Chişinău – nu vă miraţi, pentru că-i place să călătorească incognito. După lansarea romanului Sankea în română, la Librăria din Centru, am discutat cu Zahar Prilepin despre toate câte puţin: despre Dumnezeu, URSS, Putin, cenzură, rock and roll...

- V-ați născut în URSS, țara fără Dumnezeu. Cum ați devenit creștin?

- Cred că e o problemă care nu m-a privit, care se vede azi altfel. În satul în care m-am născut era o biserică, era biserică și în satul bunicilor, avea și un părinte. Bunica era credincioasă, aveam acasă icoane. Bunicul era comunist și tot ce a făcut – e că n-a venit la botezul meu. La noi în sat toți erau botezați, toți colegii mei de clasă, octombrei, pionieri, komsomoliști – toți erau botezați. Nu pot spune că am fost departe de religie. Pe de altă parte, educația religioasă cam lipsea, la credință și religie am ajuns cu mult mai târziu. Și nu e legat de faptul că în ‘91 s-a prăbușit puterea sovietică și toți au devenit ortodocși – nu. A trecut ceva timp, am fost în Cecenia, mi-au apărut copiii, când aveam în jur de 30 de ani m-am gândit serios la asta și... așa s-a întâmplat. Puterea sovietică n-are legătură cu credința mea, doar viața.

- La noi bisericile s-au cam închis sau s-au transformat în altceva. Se poate spune că Dumnezeu a învins URSS-ul?

- Nu... Sau da. Uniunea Sovietică a creat o utopie, dar în drumul său a călcat pe niște lucruri pe care nu trebuia. Brutal vorbind: Uniunea Sovietică s-a umflat de sânge. Pentru jertfele umane pentru măreața idee există pedeapsă. Țara care mie mi-e dragă, pot să-i spun și patrie, desigur că trebuia pedepsită după legile dumnezeiești și a încetat să mai existe. Trebuie să învățăm ceva din asta, când noi – eu și tovarășii mei, vom construi un nou stat rusesc. Nu trebuie să ucizi și mai ales să-i ucizi pe mulți. Cum? E o altă problemă grea de la Dumnezeu. Cum să construiești o lume nouă fără să învingi și fără să pedepsești. Eu nu știu, e o problemă în ceață pentru mine, fără răspuns.

- Ce a însemnat pentru dvs. războiul din Cecenia?

- Războiul a fost pentru mine un examen al bărbăției. Nu se poate spune că am venit de acolo cu altă viziune asupra vieții, religiei sau că m-am întors traumatizat, cu sindromul cecen. Fals. Am întâlnit foarte mulți oameni care au fost în situații foarte periculoase, care au ucis, care au fost răniți: și n-am observat la ei nici un sindrom. Posibilitatea de a lupta este fundamentală la bărbați, cel puțin la o parte dintre bărbați. Totuși eu am lucrat în trupele speciale și acolo mergeau oricum oamenii bine pregătiți. Care știau ce înseamnă viață, moarte, arme. Nu pot să spun că războiul m-a schimbat la fel de mult ca alte evenimente din viața mea. Literatura m-a influențat mai mult. Nașterea copiilor, moartea tatălui m-au influențat mai mult. Sunt lucruri pe care nu le pot nega și de care n-am să scap toată viața. Iar despre Cecenia nu-mi amintesc niciodată. Mi-am mai amintit vreo jumătate de an după asta, mirosul, sunetul împușcăturilor și altele, apoi lucrurile astea au devenit pentru mine neactuale.

- Totuși sunteți văzut ca un bărbat cu kalashnikovul pe umăr. Vă place asta sau nu?

- Orice imagine aș avea, ea e creată pentru a atrage oamenii să citească. Asta-i cel mai important lucru pe care l-am făcut eu în viață. În rest, cu kalashikovul, cu drapelul, cu lama – pot fi asociat cu orice, nu mă interesează. Pe de altă parte, nu aș putea spune că toată mitologia asta e inventată sau furată, pentru că am trăit-o, ea există, lasă să fie.

- Există libertatea exprimării în Rusia?

- Eu cred că problemele majore din Rusia nu-s legate de libertatea expresiei, încă se permit multe lucruri în Rusia și-ți poți permite să ai păreri mai dure despre putere și Putin. În orice caz, dacă nu ți se permite să publici într-o revistă – publici în alta. Sunt locuri pentru dreapta, sunt locuri pentru stânga, sunt locuri pentru bărbați și femei, ceea ce e important. Un singur loc care să le aibă pe toate și să permită de toate nu poate fi. Și din cauza asta scriu în cinci ziare și zece site-uri, pentru că vorbesc pentru auditorii diferite lucruri importante pentru mine. În general, eu nu am tabuuri. La televiziune e mai complicat. Acolo poți vorbi foarte mult, dar numele lui Putin nu se pomenește niciodată. Uneori se ajunge la absurd cu asta. Odată am spus într-o emisiune că în Rusia oricine poate fi, dacă vrea, măturător, președinte sau lemnar. Iar ei au tăiat la montaj „președintele” și a rămas că în Rusia oricine poate fi măturător sau lemnar. Președinte nu poate fi oricine, niciodată. Iată așa. De multe ori eu știu de la început ce se va tăia, așa că nu mă mai obosesc. În direct e altceva, dar oricum trebuie să știi ce e voie. Am fost în direct la o emisiune și am înțeles că nu trebuie să-l atac pe Putin, ca să nu zădăr aiurea gâștele. Peste un timp emisiunea a fost închisă, deși nu cred că doar din cauza mea, cred că a fost doar un punct de oboseală a puterii față de emisiunile în direct. Rusiei nu-i plac emisiunile în direct.

- De ce nu vă plac Putin şi Medvedev?

- Un prieten de-al meu mai în vârstă a glumit că în Rusia s-a făcut un experiment unic, un embrion a fost președinte patru ani întregi...

Mie nu-mi plac Vladimir Vladimirovici Putin și puterea din Rusia dintr-un motiv foarte simplu. Nu din aceeaşi cauză ca a liberalilor, nu din cauză că vorbește despre Marea Rusie, nu din cauză că reprimă anumite libertăți, pentru că are o retorică de ocupant... Mie nu-mi place pentru că nu face ceea ce promite. Mie nu-mi place împărțirea retoricii și practicii în viață la puterea actuală. Eu sunt mai radical decât Putin în mai multe privințe. Am poziții mai dure legate de anumite lucruri. Mi-ar fi plăcut Putin dacă măcar o dată făcea ce spunea. Dar el nu face asta. El vorbește doar pentru cei din interior, pentru alegători, care trebuie să zică: ce bărbat e! El e un businessman, e lipsit de metafizica politicii, el nu vrea să intre în istorie în calitate de mare om de stat, nu simte dimensiunea asta. E așa de straniu că acești oameni care au tot, care au posibilități gigantice și au averi fabuloase nu vor să rămână în memoria Rusiei ca oameni de admirat. Oamenii din lumea politică se laudă că dau bani colosali pentru căutarea vieții după moarte, până la nemurire! Oameni care au tot, care au câte 10 miliarde de dolari storşi din țară acum caută posibilitatea de-a ajunge nemuritori. E de râs, sunt oameni de o calitate pe care n-o pot înțelege, și uite ei conduc Rusia. De ce să-i iubesc? De ce să-l iubesc pe Putin? Da, el a făcut și a câștigat războiul din Cecenia, iar Cecenia este acum un fel de stat independent. Problema Caucazului nu e soluționată, ea va izbucni cu timpul astfel, încât nimănui nu-i va fi rușine. Au adunat puteri, resurse, și-au făcut armată. Sigur, dacă cecenii se gândesc serios că vor putea câștiga în faţa Rusiei – greșesc amarnic. Dacă vor organiza iarăși un măcel, în următorii 50 de ani acolo va fi haos. Eu nu sfătuiesc poporul cecen să facă asta, în general nu sfătuiesc vreun popor din Rusia să facă asta. Dar altceva e că Rusia instigă la război, pentru că s-a împotmolit într-o corupție totală. Când o țară ajunge într-o corupție totală, atunci nu există generare de idei noi, nici o interacțiune normală, nici o „prietenie a popoarelor”. Rusia e compusă acum din niște ruine care iată-iată vor cădea: naționale, tehnice, sociale... E o țară a problemelor lăsate pentru altă dată. Putin a făcut din Rusia o țară a problemelor amânate.

- Aveți o trupă, Elefunk, și am văzut și o colaborare cu trupa hip hop Led 9. Cum e să fii scriitor cunoscut și să cânți într-o trupă?

- M-am apucat de asta intenționat, pentru că m-am gândit că am ajuns să am un statut de scriitor și-mi pot permite să joc în filme, să fac muzică. E foarte vesel! De fapt, viața mea nu a început cu literatura, ci cu muzica. La 14 ani școala nu mă interesa absolut deloc și m-am împrietenit cu muzicienii. În ultimii doi ani de școală am avut doar absențe, printr-o minune doar am absolvit-o, că aveam o grămadă de 2. Era sfârșitul anilor 80, timpul de aur al rock and roll-ului. CIJ era în Dzerjinsk, au venit Kalinov Most... nu era o atmosferă de lucru, era fericire! Rock and roll-ul era fericire. Aveam părul lung, cercel în ureche, era prin ’87, la putere – încă lăudata putere sovietică –, mă chemau la adunări să mă oblige să mă tund și să-mi scot cercelul, pentru că era ceva nou. Eu și cu un prieten de-al meu compuneam piese. Mai târziu, eu am mers la trupele speciale, iar prietenul meu a continuat să se ocupe de muzică și a devenit un cunoscut muzician. E basist, dar cântă la mai multe instrumente. Cântă cu CIJ, cu Uma2rman, cu Dima Bilan a cutreierat toată lumea, e un profesionist. Odată, când deja devenisem scriitor destul de cunoscut, iar el umbla prin turnee, i-am zis: Ghena, noi câte piese minunate am compus, au trecut de atunci 20 de ani, ți-e şi frică să te gândești! Să vii să înregistrăm un disc! El a venit, am compus un număr de piese, ni le-am amintit pe cele vechi, şi am văzut că era muzică de calitate, făcută bine, cum e foarte puţină în Rusia. În Rusia sunt ascultători elitişti care îl ascultă doar pe Grebenscikov şi nu vor să audă altceva, o să asculte funk sau jazz din străinătate, A-HA sau altceva, sunt conservatori. Dar este şi un public tânăr care nu mai vrea „popsa”, este şi un public care ascultă rap. Şi eu ascult acum mult rap, pentru că mi se pare mai adecvat vremii, are şi un limbaj mai apropiat pentru tinerii de acum, ca la Noggano etc. Noi nu ne-am apucat de rap pentru că suntem muzicieni prea buni şi ne pare rău. Aşa că facem un fel de disco-punk, disco-funk, aşa ceva, o combinaţie mai ciudată a stilurilor muzicale incompatibile... Am făcut un album de probă, acum lucrăm la al doilea, pe care vrem să-l facem cu mai multe colaborări cu prietenii: cu CIJ poate, poate cu Katia Volkova, actriţă, fosta soţie a lui Limonov, cu alţii... Acum le arătăm piesele şi tuturor le place, deşi la început se sperie, din cauza textelor mele, care sunt cam radicale. Dar muzica le place. CIJ mi-a spus că primul nostru disc e cel mai bun din ce a ascultat în ultimii 10 ani. E atât de mişto, sigur că îmi place foarte mult, deşi nu-s muzician profesionist!

- Publicul care vine la concerte e diferit faţă de cititorii dvs.?

- Deşi nu am prea avut concerte, cred că da, sunt mai tineri, mai agresivi, o să vedem. Să vedem, poate nu o să ne iasă. Dar plăcerea cu care mă ocup de muzică este imensă!

- Dacă o să fiţi chemat în Chişinău ca muzician...

- Aş veni cu mare plăcere, desigur. Am putea să le combinăm: muzica şi discuţiile, aş fi fericit...

- N-o să vă întreb dacă v-a plăcut Chişinăul, pentru că aţi spus deja că vă trebuie timp să cunoaşteţi un oraş...

- De multe ori eu vizitez oraşele fără să anunţ pe cineva, vin incognito, cu soţia. Am prieteni peste tot, în Europa, America... pot veni la ei. Poate mă voi întoarce în Chişinău pur şi simplu sau cu un concert într-un club.

 

(Foto: Moni Stănilă. Prilepin, V.Ernu, A.Vakulovski)