Iulian Sîrbu

Scurtisime

Însoţitor în noapte

Maria tocmai ieşise de la prietena ei Elena, cu care petrecuse câteva ceasuri foarte plăcute. Nici nu observase că se făcuse aşa de târziu. Îşi făcu curaj şi porni spre casă. Se gândi să scurteze prin cimitir, pe acolo drumul spre casă era mult mai scurt.

Ajunse la poarta cimitirului şi o cuprinse frica. Nu avea curaj să intre acolo la ora aceea târzie.

- Aţi păţit ceva? o întrebă un domn care parcă apăruse din pământ.

Maria îl studie cu atenţie şi ajunse la concluzia că e de încredere.

- Mă grăbesc spre casă şi mă gândeam să merg prin cimitir, dar mi s-a făcut frică să merg aşa singură.

- Dacă doriţi, vă pot însoţi eu în traversarea cimitirului. Întâmplător am acelaşi drum.

Maria acceptă ajutorul, după ce îl mai privi o dată cu atenţie. Domnul respectiv, Gică, cum se prezentă el Mariei, se dovedi un companion plin de farmec. Îi spuse însoţitoarei o grămadă de bancuri, astfel încât aceasta uită de orice teamă.

- Sunteţi deosebit de comic, domnule Gică, îi spuse Maria zâmbind.

- Ei, să vedeţi ce simpatic eram când eram viu.

 

 

Întâlnire

 

Mergeam pe bulevard, cu gândul la treburile zilnice, când m-am întâlnit cu John.

- Hei, ce faci? l-am abordat eu. Nu te-am mai văzut de un secol!

- Ei, cred că au trecut chiar două secole de când n-am mai dat pe aici!

- E posibil! Arăţi de parcă ai fi picat din cer. Pe unde ai umblat?

- Am străbătut vreo două galaxii, aşa că e normal să fiu un pic picat din cer.

- Daaaa… te cred! am exclamat eu, râzând de gluma lui John.

Râsul mi-a îngheţat pe buze când acesta şi-a deşurubat capul, l-a pus sub braţ şi a dispărut într-un nor de praf… stelar.

 

 

Un oltean şi-un ardelean

Mergeam pe bulevardul principal din oraş, singurul, de fapt, şi am văzut un om ce trăgea după el un cărucior cu mere. Din când în când striga: „Mere, uite ce mere”. M-am apropiat să văd fructele mai de aproape. Erau într-adevăr frumoase. Omul nostru, oltean după vorbă, îşi continuă marşul strigând cât putea el de tare, ca să atragă atenţia potenţialilor clienţi. Un cetăţean, neturmentat şi care părea a fi ardelean, se apropie şi îi strigă olteanului: „Normal că mere dacă-l tragi”.

 

 

Urmărire

Mă întorceam de la o petrecere şi mergeam grăbit către casă. La un moment dat mi-am dat seama că sunt urmărit. Am lungit pasul, ca să scap de urmăritor, dar acesta se ţinea scai de mine. Ba mai mult, se apropia tot mai tare, cu toate că eu aproape alergam. Îi simţeam răsuflarea în ceafă.

Exasperat, m-am oprit brusc şi m-am întors ca să-l înfrunt. Am rămas siderat când am constatat că urmăritorul eram chiar eu.

 

 

Uşor cu gunoiul pe scări!

Ionel era însurat cu Elena, dar avea şi o amantă, Cristina, care locuia în apropiere. De obicei, când vroia să se vadă cu Cristina, îi spunea soţiei că pleacă în delegaţie. Serviciul său presupunea multe deplasări, aşa că nu bătea la ochi o delegaţie în plus.

De fapt, Ionel îşi lua bagajul şi se muta în apartamentul Cristinei, la o aruncătură de băţ de blocul său. Avea grijă să plece foarte devreme, astfel încât să nu fie văzut intrând la amantă de către vecini. „Delegaţia” dura două zile, timp în care Ionel se relaxa în compania „soţiei” numărul doi. Nu prea ieşea pe afară când se afla în vizită la aceasta, ca să nu-l vadă cineva.

Într-o seară constată că trebuia dus gunoiul.

- Îl duc eu dimineaţă când plec la serviciu, zise Cristina.

- Lasă, dragă, că îl duc eu acum. E miezul nopţii, n-are cine să mă vadă.

Ionel luă găleata şi coborî îmbrăcat în pijama. Vărsă gunoiul şi porni gânditor înapoi spre casă.

- Ce faci, Nelule? Ce-i cu tine în halul ăsta? auzi el şi atunci îşi dădu seama că, din obişnuinţă, intrase în apartamentul său în loc să se întoarcă la Cristina, spre mirarea şi surpriza soţiei.

Ce a urmat, vă închipuiţi voi.