Carmen Gheorghe

Cărţi, filme, cititori

Lucrurile pot fi definitive cu atât de mult timp înainte să ne dăm seama…

Spunem “Adio, doamna mea frumoasă” sau “domnul meu drag” cu atâta uşurinţă încât, atunci când ridici piciorul, ca să îl aşezi, cu grijă şi determinare, pe teancul de cărţi, ai spus totul. Rânduri, cuvinte şi file subţiri care nu trădează, nu uită şi nu te întrebă nimic din ce nu ai vrea să auzi. Citim şi trăim. Suntem cititori şi trăitori, singuri, printre cărţile din biblioteca vieţii. Între rai - ca locul cărţilor - şi celula femeii din Cititorul nu e nici o delimitare, suntem Doamna cu căţelul sau Ahil-Peleianul, când porneşte pe mare. Din partea dreaptă a creierului lui se preling vorbele despre cum o să muncească ea la croitorie, cum va trăi afară, în lumea modernă şi cum va citi… Într-o carte închisă nu mai găseşti culoarea, simţirea, nebunia pe care odată, cu inima larg cordială - vorba poetului dispărut de curând[1] - ai avut-o. Nici dăruirea definitivă a iubirii nu este acolo. Unii nu iartă nicicând, bărbaţii deschid doar partea dreaptă a vieţii lor, în care teama, numită raţiune, a invadat capul, ochii verzi şi mâinile fine… de nouă ori?

Ne facem cu prea mare uşurinţă loc în vieţile noastre, dar câtă nefericire goleşte sticlele din barul sufrageriei, după. Mergem între aceleaşi trasee predestinate.

Mi se întâmplă destinic - ce cuvânt!- să ne cadă în mâini cartea şi apoi, fatal şi irevocabil, să ne iasă în cale realizarea vizuală, transpunerea filmată, niciodată sau, extrem de rar, la fel de puternică...

Scena care oferă, după ce iar şi iar, pe bucăţele sau cap coadă, încerci să înţelegi, este întâlnirea din cantină. După douăzeci de ani sau după trei luni, timpul nu stinge, ‘love lives forever’, vorba lui Michel. Mâna ei întinsă, mâna lui răspunzând, întrebările ei, din partea stângă a creierului, vorbele lui, exclusiv din dreapta raţiunii, nu se mai întâlnesc nicicând. “Te-ai căsătorit?” “Da, n-a mers. Am o fată, nu o văd destul de dês”. Scenariul este real,  i se poate întâmpla azi, mâine, mereu. Nu gândim la fel, de fapt, nu simţim la fel, unii nu pot să fie decât zgârciţi cu viaţa lor, cu trăirile, cu conturile din băncile depozitare. Dacă unii oameni nu pot, nu mai pot, nu vor, nu ştiu - verbele de acţiune sunt infinite! - să pună pe masă decât extrase, degeaba învăţăm să citim sau deschidem conturi curente. Mâna liberă, lăsată destinului îi ţine după umeri pe cei curajoşi, care deschid uşile sentimentelor, trăirilor şi camerelor de lectură până la capăt.

Teancurile de cărţi copertate se aşează câte patru, piciorul cu pantofi bătrâneşti se ridică uşor El vine  la închisoare, uscat pe dinăuntru, cărând  stupidul buchet în celofan, ea moare. Neiertător, trecutul şi greşeala ei se înnoadă după gât şi se aplică - şal homeopat.

Să fie căsătoria una din valorile morale pe care nu o putem ignora? Să fie asumarea răspunderii unui analfabet mai valoroasă decât trădarea unui intelectual? Să fie vina că nu ai salvat-o pe ea, arătând că nu ştie scrisul şi cititul? Să fie poporul german sau poporul care iubeşte, majoritar feminin?  Cel care va târî pe la glezne sau gât, ghiuleaua  culpei? După atâta timp în care expresia “broken heart” a intrat în vocabularul uzual al tuturor, încă nu putem traduce în secolul 21 cu ‘inima frântă’… aşa că prefer să cred că  formularea “vreau să îţi spun ceva” acoperă nulitatea absolută a oricărui tip de relaţie, de iubire, de citit sau  de subordonare într-un lagăr. Adică relaţii de viaţă şi de moarte, conexiuni din care ieşim sau nu mai putem, încrengături de adn - uri ale dorinţelor din care unii ies liniștiți, cu verighete pe mâini sau cariere de intelectuali rasaţi, ceilalţi nu mai ies. Că e celulă sau cabinet de psihiatru, limitele ni le construim singuri, uneori refuzând să fim salvaţi, preferinţa pentru suferinţă, lupta împotriva fericirii nu ţine de seama de distanţă, vreme sau caractere nevrotice. Suntem trişti ca stare firească, ca trăire indusă în piept prin bobul de mazăre al invaziunii unei pasiuni intense, pentru oameni sau cărţi.

Iubirea este în mine, cărţile stau cuminți, raftul meu aşteaptă doar cutia de ceai în care să las moştenire, de nouă ori, pe mine şi cărţile mele. Analfabetismul într-o relaţie de iubire te poate arunca în starea de confuzie în care ai urma cursuri de Braille sau de citit pe buze, doar vei ajunge să desluşeşti, să traduci, să recenzezi ce ţi se întâmplă, să controleze incontrolabilul, să arăţi că vrei să fii un elev silitor care, îndrăgostit de profesoară, îi atinge, în gând, glezna stângă.

Nu mi-a plăcut Schlink în “Cititorul”, nu transmite pentru mine.  Ca şi personajul său masculin mă răsuceşte în întortocheate mişcări de sfâşiere, rotiri dureroase de întrebări fără răspunsuri de trecere, contorsionări ale faptelor petrecute într-o profundă neînţelegere reciprocă. Poţi fi în braţele unui bărbat, topită în carnea lui, şi, în acelaşi timp, nemilos, să îţi macine creierul, iar şi iar refrenul banal - “Cum poate fi atât de departe?”

Femeile mor, bărbaţii nu le iartă - taxatoare de tramvai sau prietene foarte bune, licenţiate sau casiere din aeroporturi. Nu sfoara pune capăt, ci vorbele, privirea şi cuvintele din vocabularul uzual prin care comunicăm. El spune „o să ai de lucru”, adică “Nu mai putem fi împreună, nu te-am iertat”. Ea tace.

Ea zâmbeşte “am adus vişine în ciocolată”. El răspunde „Da, sunt bune”, adică “nu mai vreau să fim împreună”.

Trăim şi citim. Oglindă în care nu mai vrem să ne recunoaştem ridurile sentimentelor pierdute, cartea, singura iubire care nu trădează, mi se uită în ochi şi ştiu că, dacă intervine necesitatea, mă caţăr pe ea şi ajung la sfoară.

Cărţile, mânuţe de copil ce te ţin strâns,

să nu te scapi în abis…