Maria Alina

 

Crezământ

Îngenuncherea inimii tale

Nu-mi face cu nimic mai presus

Mătania minţii mele spre moarte...

Rămâne sa fim la fel, cu lună plină

În nopţi secate de nesfârşită iubire

Când viaţa-şi cere nesăpata speranţă

Spre neştire...

Iubire în trecere spre veşnic

Răzvrătirea firescului pasionată de timp

Stimulează inversarea ceasornicului spre născare...

Vina-i a timpului oare?

Sau a minutelor care atârnă de ceafa mea

În timp ce copilăria

Îşi strigă pierderea?

Iar dacă zilele-şi scuipă monotonia

Peste iubirea noastră

Revărsăm amintiri

În acelaşi etern înclinat

Spre a minţii fereastră...

Zbor în dor

Ai săpat în două nopţi

O groapă ireversibilă

Spre dorul nepieritor de tine.

S-au cutremurat atunci copacii fără trunchi

Odată cu delirul frunţii tale obosite

De răceala stâncoasă

În care ţi-ai dorit să te afunzi...

„Frunzaaa, frunzaaa...” îmi şopteai răstit

În răsăritul soarelui

Ce-avea să ne despartă.

Ţi-am cerut binecuvântarea plecării

Către veşnic

Aşa cum şi-a cerut aprobarea

Şi amurgul de la noapte

Pentru a-i lăsa veşmântul său împrumut.

Taina sărutului tău

În zborul fluturilor

Ne-a anunţat că întoarcerea

Nu va mai fi aceeaşi

Şi nici lipsa ta

Nu-mi va acoperi vreodată fiinţa

În înălţimea vulturilor

Cu uitare...

Prefaţă

Cuprinsul vieţii tale cu 22 de capitole

A încăput în restul romanului meu

De ca şi cum aş fi continuat să scriu

Ceea ce tu nu apucaseşi să citeşti.

Te-am căutat în garderoba gândurilor mele

Cu îndrăzneală şi smerenie.

Am dat jos

Negrul de pe umeraş

Pentru că mi-era de prisos

Să mai cred în culori

Fără ochii tăi

Şi nici în cântec de viori

Fără ai tăi fiori

Pe goale şi nesfârşite cărări

Fără tine...

Etern

Limpezimea crestelor ridate de nemurire

Ne-au lăsat împietriri în inimi şi speranţe.

Şi ce dacă ai murit cu ochii înghiţiţi de cer

Dacă niciodată n-am putut să-ţi cer

Fiinţa ta în amintire

Spre ignorarea uitării

Şi a invenţiei că ne-am născut?

Doar moartea este certă

Pentru că nu o mai poţi constata

Decât prin conştiinţa altora.

Solitudine

Într-o secundă nimerită fără cearcăne

Ne-am pus cordeluţa peste timp

Ca nu cumva sa ne astupe ochii...

Ne-am îmbrăcat inima cu ţinută de iarnă

Pentru că deşi este prea alb, este mult prea frig...

Ne mirăm de săgetarea din călcâiul lui Ahile

De ca şi cum ne-am face că uităm de pierderi

Şi ne continuăm promenada în parcul singurătăţii

Cu noi doi în gând.

Amor în monolog

„Taci!”

mi-ai spus

şi am tăcut

peste tot timpul

care ne desparte...

„Pleacă!”

mi-ai spus

şi am plecat

cu biruinţă

mărind iubirea...

„Uită!”

mi-ai spus

şi am uitat

cum e

să nu te pot iubi...