Michael Friedrich

Amintiri din copilărie

... Şi după ce am căzut ca-n gropi dintr-o viaţă în alta

beat de vinul luminii

şi m-am poticnit printre lucruri proptindu-mă-n tot

alte şi alte suflete

care fugeau năuci de sub mine,

locul naşterii mele-a răzbit să mijească –

undeva la marginea nopţii; pe prima terasă a stâncii primordiale.

Acolo şi-atunci, în altă lume parcă,

eu mă numeam Pythmen şi eram

o rădăcină de suflet; trei fire de chaos.

Şi cum mă ştiam fiu iubit al Iubirii

iar mama-şi avea în Chaos preasfântul ei culcuş de lehuzie,

nestingherit rătăceam prin roirea de umbre

şi mă jucam cu roata cârmei hazardului.

Mama mă lăsa să umblu hoinar

prin citadela celestă

ce scânteia în lumina nepieritoare

şi eu urcam fericit, pe micul covor albastru

al libertăţii mele,

până aproape de vârful magnetic, misterios,

strălucind de-ntuneric,

de unde tata, niciodată văzut,

mă chema prin tăcere:

«Vino la Mine! – poruncea glasu-i mut;

Fii un drum către Centru!».

Mai aproape de zei decât de iarba primordială,

intram, căutându-mi prieteni, în sfintele lor grote

din stânca ce temelie stă lumii. – Şi ei mă primeau

ca pe-o primăvară ivită-n eternitate

şi mă-ncărcau cu belşug de daruri

imperisabile.

Celestul făurar de legături mă învăţa, mic păianjen,

să ţes din fire lungi, diamantine,

o plasă-n care -ncurcam laolaltă iubirea şi vrajba smintită.

Şi la vederea lor râdeau toţi zeii.

Fiind însă eu zămislit de Iubire, tânjeam să umplu cerul

de chicot şi joacă

şi îndelung rătăceam pe falezele Logosului

căutând alţi copii,

ca ei să fie-n mine acasă şi eu în cămara

inimii lor să intru.

Dar fiecare era o lumină – steluţă sau roi de stele –

închisă-n cleştarul unei chilii fără uşi şi fără ferestre.

Iar Sfânta Mănăstire de Tămâie se înălţa ctitorită din stele

spre soarele negru din vârf,

centrul mării de chaos şi noapte.

Severa mea doică, zeiţa vestală, şerpuind ca o flacără

deasupra căminului sfânt în care eram veşnic singur,

mă umplea de năduf cu preaaspra ei singură lecţie –

lecţia libertăţii:

cum că şi eu sunt întemniţat

în ceea ce este-al meu în mine

şi c-acest dar suprem, de-a nu avea oaspeţi,

ar fi un strop din sângele Marelui Tată

ce s-a jertfit ca numai eu să-ncap

pe micul covor fermecat ce mă purta printre stele.

«Inima ta e liberă», îmi repeta ea zadarnic;

«Tu eşti inima ta».

Astfel, fără tovarăşi de joacă, hălăduiam prin paradis

de-a lungul teraselor sacre –

şi noaptea, când ostenit coboram către ea,

îmi legănam picioarele-n valuri răcoroase de chaos.

Erau unde tremurătoare plutind ca un fum

în căutarea împreunării – fibre fără substanţă,

numai culori şi savoare,

ca urmele ce rămân pe un film

după ce sarea neagră a fost spălată.

Şi cum mama ieşea din ele zâmbind, cu steluţe în păr,

m-am aruncat şi eu, fără griji, în bulboana nemărginirii.

Şi-am fost prinţ fericit în adâncuri.

Dar tot scufundându-mă, ca-ntru-un leşin,

Până la capăul acestui capăt,

am văzut dintr-o dată, pe cealaltă parte a stâncii

primordiale,

invizibilul: uriaşa curbură a punctului.

Era retragerea Tatălui sfânt din propriul său Chaos,

pe care-n Sacru îl chema la sine;

era mormântul gol al celui fără moarte,

fugind de sine însuşi prin abis

şi între El şi El lăsând să se caşte

diamantin neantul.

Şi-n faţa tainicului său kenerion

am dat înapoi,

cu spaimă şi cutremur.

Răul şi-a încercat atunci norocul şoptindu-mi

cu prefăcută limbă de doică:

«Acesta e cerul stelelor fixe. Nu vrei să fii o stea?

Atunci nu te clinti, căci ai totul. Eşti doar în paradis.

Ce era de fãcut s-a fãcut, din totdeauna pentru totdeauna.

Rămâi pe loc, nu-L mai tot căuta.

Şi nu vei mai fi doar o stea căzătoare –

o dâră în veşnicie,

ci vei străluci ca şi El, fericit, fără moarte».

Tulburat de ispită am fost şi am plâns

acolo, în braţele fericirii,

întâia mea lacrimă.

Căci nemurirea era infernul.

Şi sufletul meu şi-a dorit marea moarte,

contopirea cu El şi într-însul. Ca ispăşire poate.

Dar cum în iatacul de taină din vârful

piramidei celeste –

inimă sfântă, pe care zeii înşişi n-o cunosc

şi despre care n-au nici ei cuvinte –

intra numai Iubirea,

asupra mea, ca o ploaie de aur,

s-a revărsat atunci graţia. Şi am văzut lungul drum

către Dânsul:

bizara linie de univers care ducea la El dând ocol

prin timp şi prin moarte,

la cea mai mare depărtare cu putinţă.

Era tot curbura gigantică a punctului unic dintâi,

dar care-n loc de abis şi neant se-arcuia

într-o imensă vrajă albastră

ce o făcea acum să pară alta.

Dar eu ştiam că Unul este totul

şi că imensul văl al iluziei

magnetice – văzut  e doar în vis;

dar într-un vis de-adevăr,

pe când temelia

de neclintit

era aievea numai în credinţă.

Aşa că zbuciumându-mă în cuibul locuirii în mine

şi-un timp fără timp încercându-mi

aripile golaşe, mi-am dat drumul

pe pârtiile luminii,

de-a lungul liniei vieţii.

Şi s-a-mplinit astfel un destin.

Trudnic pălmaş m-am trezit pe ogorul luminii,

Lângă ulciorul de lut plin cu apa uitării.

Şi-am zis că-i drept să fiu răstignit

pe crucea lumii; că altfel nici nu se poate.

Am înţeles abia atunci bucuria de a fi singur

în pacea căminului tău,

de-a lăsa în sfârşit la uşă zgomotul şi furia lumii;

şi de-a ofta din adânc.

Aprig am iubit şi-am pierdut

tot ce am iubit.

Cei care jurau că aproape-mi vor fi pe vecie

m-au părăsit rând pe rând.

Şi am murit bătrân, în deznădejde.

Şi iarăşi m-am născut, ca o maimuţă

acobatică agăţându-mă-n coadă

de crengile bradului cosmic

ce ţine cerul depărtat de pământ unindu-l cu el totodată.

Apoi, aburind de lumină,

din nou am trecut de la moarte în viaţă.

Şi asta iar şi iar. Eram când corpuscul, când undă –

o rază, fără s-o ştiu, din lumina

primordială. Orbit de ea, luat de valul ei,

am tot gonit de-a lungul destinului

dintr-o parte în alta, dintr-o viaţă în alta,

fără să văd şi fără să-nţeleg

de ce această rotitoare nuntire între moarte şi timp, de ce dedublarea pâlpâietoare,

magica dedublare în timp şi eternitate?

Şi-abia târziu, prea târziu, când răspunsul

nu mai era cu putinţă,

m-am întrebat în sfârşit, cu uimire:

«Ce este ceea ce este?

Ce este fiindul?».

Asemeni unei păsări călătoare am revenit

la cuibul meu din cer –

dar nu l-am mai găsit. Eram acasă,

dar într-un alt sălaş diamantin,

unul din cele-n care junduisem dogorâtor să intru,

cândva, mai înainte de-a fi lumea.

Acum eram înăuntru. Şi tot ce-avea în el

acest cămin preasfânt

fără uşi şi fără ferestre –

intangibilul suflet al altuia, sever ocrotit de zeiţa vestală,

era acum al meu. Eu mă mutasem într-însul

şi-acel altul în mine,

contopit cu dragostea mea.

Eu eram altul, iar altul era însumi. –

Astfel, eram tot singur, din nou numai eu

în ferecata chilie celestă.

De câte ori mă-ntrupam în lume

Mă regăseam, la întoarcerea-n cer,

tot în alt şi alt suflet. «Şi acesta eşti tu!» –

îmi spunea glasul Logosului. Şi-am înţeles în cele din urmă

că altul e fantasma celestă ce face pereche

cu moartea din lume;

c-aşa cum niciodată moartea nu ţi se-ntâmplă ţie

cât timp trăieşti, iar când soseşte totuşi

tu nu mai eşti s-o întâmpeni,

la fel şi altu-i doar o amăgire ce bântuie prin cer;

eterna spaimă de singurătate.

Şi am primit ca pe un dar divin

singurătatea drumului spre Centru şi soarta

de-a nu fi decât un drum

spre capătul de sus al veşniciei.

Dar încă nu scăpasem de fantasme.

Abia târziu, când între credinţă

şi adevăr s-a zimţuit un fulger,

m-am scuturat şi de mult preafrumosul

meu vis de zbor etern,

cum înainte mă dezmeticisem din beţia de moarte a lumii;

şi limpezind în sfârşit adevărul, am crezut în ce văd:

nu eram nici eu mai mult decât alţii. Peste tot şi în toate,

era doar El, făr-a fi –

fără chip, fără nume,

afară din timp şi afară de capătul veşniciei,

în fel şi chip venind către sine,

pe nesfârşite cărări, din Chaos.

Şi precum razele sferei se termină toate

contopindu-se-n centru,

într-o universală mântuire,

desmărginit fu şi sufletul meu –

mică pasăre cu pene albastre mistuită-n azur,

spre a primi în el nemărginirea.

Sonată pentru două viori

Una visează omul de rând şi alta visează un rege.

Eu am ales să visez în templul pădurii un vis regal

ca o călătorie maiestuoasă în noaptea precosmică –

într-o arcă strict personală. Când străluceşte-n ceruri luna plină

citesc în necunoscuta limbă a visului direct în sufletul meu

şi sunt uimit să aflu că-i o stea în noaptea originară.

Dacă n-aş crede că lumea este dezvăluirea unui mister

şi că răsunetul ei cel mai puternic e un ecou al tăcerii,

n-aş crede nici că poezia-i un cântec liturgic în care

devenim conştienţi de imensa noastră cunoaştere.

Aşa însă, cânt la două viori, viola da gamba şi viola d’amore,

privindu-mă din etherul iubirii cum merg desculţ prin iarbă.

În ciuda unor stridenţe accidentale, nimic nu m-a bucurat vreodată mai mult

decât această-nsoţire armonică aparent imposibilã.

La sfârşitul sonatei, aş spune chiar că acest vibrato –

marea ezitare de-o clipă între a fi, dar făr-a fi în mine,

şi-a fi în mine fără însă-a fi – este ceea ce am numit viaţă.

Sunt împăcat c-am dus partitura până la capăt.

Am totuşi ciudatul sentiment de vinovăţie al unui părinte

care-şi iubeşte mai mult unul dintre copii. Dar  ţie

îţi las moştenire tot ce-am avut. Vântul de frumuseţe

ce trece printre mesteceni, frisonul lor argintiu –

şi sub unul din ei un loc numai pentru tine.

Ţie-ţi va fi uşor să renunţi la mine, la noi. Vesel cum eşti,

o vei lua de la capăt cu mereu alţi prieteni,

colindând prin tractiruri unde bătrâni lăutari

scârţâie, cum se pricep, la vreo scripcă – de braccio, bastarda, pomposa.

Şi la ieşire vei striga, ridicând cupa goală

pe care nu poţi s-o spargi, ci numai s-o goleşti

şi să o laşi nefolosită: Cetăţeni ai pământului ! Ai lumii !

Totul este în ordine ! Fiţi fericiţi şi dormiţi în pace.

Am fost totdeauna foarte sensibil la liturghiile tale bufe

şi-ţi sunt recunoscător fiindcă mi-ai dat un răspuns

la întrebarea scolastică, îndelung dezbătută,

care m-a frământat şi pe mine:

Dumnezeu râde ? Da, râde – acuma ştiu. Râde cu gura ta.

În sărăcia ta de duh, pentru tine-i de-ajuns să asculţi

ce spun stejarul şi piatra. Dascălii tăi sunt copacii.

Înaintezi prin iarbă încet, sub cerul boltit deasupra câmpiei imense

şi ceea ce cauţi nu-i limba păsărilor, ci cântecul cucului, pitpalacul.

Ar trebui să-ţi spun că te iubesc pentru asta. Fiindcă

într-adevăr te iubesc.

Dar eu respir cu inima, nu cu plămânii.

Sunt beat de dragoste ca de vin, beat de visul luminii –

şi ştiu că te voi uita, definitiv şi deplin. Ca şi tine.

În clipele tale de mâhnire, pierdut prin vreo cârciumă păgână,

vei cânta pe bună dreptate: nimeni şi nimic nu îmi este  străin,

afară de propriul meu suflet.Dar tu ai o sănătate a bolii

şi-un gust pervers pentru nefericire, care în gura ta devine de dorit,

ca vinul acru şi amar pentru beţiv. Este o bucurie

a morţii şi-a nenorocului, aceasta pe care o ai; o enigmă

întotdeauna propusă, rezolvată fără sfârşit.

Eu însă, smuls iluziilor durerii, n-aş putea să mă plâng

decât de faptul că nu sunt nimic. Nou Icar,

cu aripile numai din pene, ce se roteşte-n cercuri tot mai  strânse

în jurul negrei găuri centrale din galaxia spirală,

sunt tot mai puţin cu cât sunt mai aproape de veghea aceea

unde cineva ţine-n mâini o lumină. Ca un peşte imponderabil

mă scufund tot mai des şi mai mult în acel ocean de lumină

de care nu-mi mai aduc aminte atunci când ies din valuri,

despre care nu reuşesc să mai ştiu nimic, decât că în el ştiam  totul.

Penele mi se desprind de pe aripi, una câte una,

şi cad în imensul hău al iluziei

unde epavele cerului plutesc în derivă. Ar trebui să mă tem,

dar cu gura murdară de ultimele raze

nu pot decât să mă rog de sfânta simplicitate

înscrisă acolo, pe piatra filosofală: Renunţă la noi !

Renunţă la mine !

O, Tu, care dacă ai fi

n-ai fi ! Îţi în]eleg tăcerea,neîndurarea şi refuzul

de-a-mi da un semn. Dar îngăduie buzelor mele

să-ţi spună numele ! Dacă nu mie, dă voie

glasului poeziei

să răsune ca limbă sacră. Mereu îţi voi râvni inima,

gândul tău unit cu el însuşi. Întinde-ţi mâna înfrigurată

de singurătate

spre mine şi lasă-mă să fiu mănuşa ei. Roua unei roze. –

Aşa ceva aş vrea să-i spun, mereu nemulţumit că nu găsesc

cuvinte potrivite. Mă crezi sau nu, dar în asemenea clipe

mereu îmi aduc aminte de tine. Tu aveai un cuvânt

pentru orice. Ca un oftat ce-mi scapă fără voie

din acest pustiu de fiinţă, dorul de tine mă face să fiu

companionul tău secret din altă viaţă. Linia vieţii,

plutirea postdestinală în vagul misterului,

implacabil nemărturisit, mi se-ntretaie atunci cu drumurile

pe care hoinăreşti la-ntâmplare, când vesel, când trist,

lipsit de griji şi de minte – şi amândoi ştim,

în bucuria reîntâlnirii,

că vremuirea-nseamnă permanenţă; că nimeni şi nimic

nu moare;

nici oamenii, nici pietrele,

nici amintirile,

nici cele care nu mai sunt – şi nici măcar

cele ce n-au fost încă. Pelerinajul şi rugăciunea

se făptuiesc mereu acolo sus, pe azuriile cărări celeste,

către necunoscutul nevăzut, negăsibil, –

dar ceva ne şopteşte,poate chiar glasul lui,

că niciodată nu e prea târziu. Că oricând,

orice se mai poate încă.

Chiar dac-am fi greşit, renunţând să mai fim.

“Şi noi am crezut că ştim ce este fiinţa...Dar iată-ne acum

în încurcătură”. Acest bocet stins al singurătăţii

ne întoarce din drum şi ne-nduplecă

să consimţim la misteroasa-nsoţire a veşniciei cu timpul.

De-aceea, iată-mă totuşi aici, plutind ca un requiem

deasupra căii ferate, la locul catastrofei – încă una

din numeroasele catastrofe în care tu te opreşti ca-n gări. Aştept să apari de sub mormanul de fier şi traverse,

mimând burlesc ieşirea din mormânt –

ca să pornim mai departe. Tu pe propriul tău monorail,

şi eu pe şina mea, paralelă cu timpul. Martor la el şi la ce i se-ntâmplă,

aşezat confortabil în nu ştiu ce breşă de timp – o fisură

atât de subţire că n-are timp în ea nici cât să treacă;

într-un fel de clipă prea scurtă pentru a nu dura. –

Dar şi prea goală. Compartiment de lux la preţ  prohibitiv,

pe care nimeni şi nimic nu-l ocupă. Încă o dată îţi spun:

să cântăm împreună la două viori

a fost bucuria mea cea mai mare.

Tu mi-ai prilejuit, dându-mi replica,

să văd cu ochii sărutaţi de vânt,

de la fereastra vagonului meu,

cum trec în fugă, ca viaţa, câmpiile, gările cu sclipiri

verzi şi roşii – şi cum pier ca şi oamenii

de care te ciocneşti mergând pe stradă.

De câte ori am închis această fereastră am observat cu

nelinişte cum zgomotul şi furia lumii încep să se stingă,

cum firea, ultim fum ce dispare,

pluteşte peste vastele câmpuri goale –

şi-apoi cu groază am băgat de seamă din ce-i fãcut compartimentul meu:

tăcere, un perete; în faţa lui – absenţa; al treilea din uitare,

iar ultimul - parbriz către neant.

Albul lui sepulcral mai respectă, ce-i drept,

amintirea ce moare. Dar ea e legată de tine.

Şi oricât n-aş vrea, o flacără şerpuieşte

prin inimă – iar timpul,

timpul, acest avar,

începe să-şi dăruiască lui însuşi, mutându-şi banii

din mâna stângă în mâna dreaptă –

şi înapoi. Încă una din glumele tale.

Un scherzo năbădăios, trăsnit.

Şi astfel, din nou, parcă-n joacă, ne furişăm amândoi,

iar şi iar,

în grădina altarului tainei sacre,

cu cele patru fântâni ţâşnitoare în cele patru colţuri ale ei.

Cerul are culoarea naivităţii şi noi căutăm

chicotind prin iarbă

cifrul numeric al lucrurilor

esenţiale. Cel mai îndepărtat

ne este cel mai aproape. În mijloc murmură apa vie

din fons juventutis – şi lumea e ţara sfântă

ce trebuie cucerită, cu cavaleri templieri,

paznici ai Centrului

Suprem

şi ai Trandafirului.

Neprihăniţi de nici o privire, învestmântaţi la ora vesperalã

în cuvinte albe ca laptele, ţinem ochii închişi

spre a-l vedea numai pe EL: punctul unic

din care toate lucrurile pot fi contemplate

în perspectiva eternităţii.

O, da ! eram ocupaţi în joaca noastră cu citirea literelor

în însăşi cerneala lor. Căutam ţara sfântă,

pământul făgăduinţei, al sfinţilor, al preafericiţilor –

pământ al celor vii, al nemuririi. Ne furişam în palatul regal,

interior, centrul lumii, pe care-l numeai locus patriae

şi-n care eu mă pierdeam tremurând, simţind

că-s cu taina lui una.

Fără numele tău

nimic n-ar fi fost, nici chiar eu,

nici măcar o iluzie. Dar nici tu fără mine.

Cum nu există plante fără rădăcini şi grădini devastate, cărora pământul şi apa să le fi fost furate.

Se întâmpla că eram fericiţi

cântând amândoi pe o singură voce,

aşa precum bătrânul lutier ce ne-a fãcut de mult hotărâse.

Ar fi prea puţin să-ţi spun că te-am iubit

cu  adevărat. Te-am iubit

până la demenţă, până la durere. Oh! Cine-a spus

că viaţa nu e frumoasă?

Priveam uimiţi la ea dintr-un fel de abis

mai adânc decât nebunia

şi-un ochi ne era adevărul iar celălalt iubirea.

Dar ce ştiu ei despre

tinereţea noastră! Te-am iubit. Te-am iubit. Te-am iubit.

Aceasta a fost însă ultima noastră sonată.

Ultimul meu apus de soare. Cu părere de rău

îţi spun privind de-acum în nevăzut:

acolo unde eu merg,

tu n-ai să poţi veni, niciodată. Rămâi cu bine.

Mă vei uita şi te voi uita. Iar uitarea noastră

va fi şi ea la rândul ei uitată.

Când am luat pensula în mână ca să pictez actul creator,

nu lucrurile create, am ştiut de la bun început

că o voi înmuia în regrete. Căci cum altfel

poţi să te desparţi de veşnica tinereţe a lucrurilor?

Când e atât de bine să trăieşti, să te bucuri, să suferi,

bine să fii nemuritor

şi la fel de bine să nu mai fii!

Sau şi una şi alta.

Când, oricum ar fi, totul e bun, totu-i bine!

Vezi tu, odihnind în natura ce odihneşte în sine

se află acest dor de-a fi, de a fi

chiar şi numai un stol de figuri ce plutesc în tăcerea fiinţei

ca păsările-n aer. Această distilare de seve abisale,

acest spirt curat ce îmbată ca vraja –

spiritus sanctus –

mă ia acum înapoi,

înapoi acolo de unde m-a adus.

Nu pentru-a străluci pe boltă, ci pentru-a odihni de lumină,

în raiul stelelor de dincolo de stele, dorinţa de neodihnă.

Dacă asemeni unui condamnat la moarte mi s-ar putea împlini şi mie o ultimă dorinţă,

după ce ultimul acord va fi răsunat

şi se va fi produs cotitura, comparabilã doar cu naşterea,

de la muzică la tăcere – aş vrea atunci să dezleg în sfârşit această şaradă:

ce-a fost adevăr

în visătoarea noastră sonată

pentru viola d’amore şi viola da gamba?

Ce-a vrut ea să spună? Mult m-aş mira să aflu, înainte

de a călca în neant,

că tot acel locus patriae

n-a fost decât un vis.