Flavia Dima

apoteoză

simt totul în abis și abisul în tot

văd mâinile ridicându-se spre cer, aproape plutind;

călătoresc pe loc; cerul are formă de dublu helix

lucrurile o iau la vale & departe

sub ochi nefirești

prea multe urlete, neauzite

prea multe fețe zgâriate, nevăzute

uzine și biserici și hidrocentrale

și cabinete și

„astăzi se anunță averse sub formă de x”

n-am mai văzut lumina de atâta timp

simt pe mine în abis și abisul în mine

poezie scrisă într-o mașină pe timp de seară de iarnă

vorbeam despre somn.

era atât de cald

și era ceva, așa,

un suflet pe acolo,

peste și prin capete

în timp ce totul accelera,

atât de alb

și apoi am început să glumim.

altă căldură, alte vorbe...

limită

am scris cu viața

pe propriile sale ziduri

treceau tot felul de pisici prin zăpadă

în timp ce mă vandalizam

tiptil-tiptil, cu spinarea ca de șarpe

corpus

mai am unele momente

când îmi dau târcoale tot felul de

lucruri

nici nu prea contează de care, sincer

sunt acolo, plutesc pe burtă

prin autobuze sau după colțul de la bloc

și se prefac că dorm

până când

zbroing! -

drept în cefal,

perforează pojghița subțire a craniului și intră

adânc,

adânc de tot

și mă duc departe

(de obicei la 719 km depărtare)

și-aș vrea să uit, chiar, chiar aș vrea

să uit

de trupul meu, de al tău, de al lor...

oh

momente

sunt prea multe povești în lumea asta

despre oameni care se întorc

acasă de unii singuri

cu capetele înconjurate de umeri străini

sau parfumul altor haine;

cu mâinile în buzunare și ochii mici,

atât de mici...

și poate se gândesc toți la cineva cald;

cineva care să le zâmbească de dimineața

pe deasupra unei căni de la ikea,

stând cu spatele sprijinit de gresia bucătăriei;

cineva care să spună prostii la care amândoi să râdă

cu râsul acela vag stânjenit;

cineva care cu care să se plimbe prin casă;

cineva incredibil;

cineva