Dan Dănilă

„Dimineață târzie”,

Editura Limes, 2013

 

ALTĂ  DIMINEAȚĂ

Odată cu sufletul, marile mişcări de aer

şi memoria sugrumată de cerul

rebel în fiecare primăvară – seva amară

urcă în mine, rugându-mă fără glas

dincolo de oraş, dincolo de vama

verde e locul resemnării sângelui

şi punctul de fugă al reîntoarcerii,

mânăstirea umilă din carnea fiecăruia,

cuţitul care mă desparte de oglinzi,

de ultima aşezare firească în lume

să tai dorinţa de trupul ei părăsit

păsări absente din oricare locuri

desenând marginea vizibilă a cerului

gata să se prăbuşească în ochiul meu

iertare, strigă îngerul fără limbă –

iertare, răspunde stolul absent

palpitând ca o inimă tânără.

 

 

 

ŞI  TOTUŞI

După două decenii şi chiar mai bine

cine îşi mai aminteşte hainele vechi,

hotelurile în care îmi duceam iubita

şi glumele deocheate ale prietenilor

sau întrebările de la ultimul examen

mai mult decât definiţia enciclopedică

a revoluţiei franceze – cu puţin umor

voi fi mereu de partea cea bună

chiar şi soarele avariat de octombrie

din anul trecut era puţin altfel:

venele braţelor mi s-au ascuns treptat

ca o cerneală simpatică sub piele,

îmi amintesc foarte vag anii de exil

şi nu mai folosesc anumite cuvinte

a rămas mirosul persistent de gară

cu bucuria din tristeţile plecărilor

şi o melancolie de pasăre rătăcită

care îmi intră în casă pe înserat

şi nu mai găseşte geamul deschis.

 

ZBOR

În fiecare zi învăţ ceva din arta zborului

dar nu plătesc cu sânge orice şovăire:

mă ajută frunzele cu aurul lor toamna,

privesc şoimul plutind în văzduh,

simt aerul cum şuieră la subsuori

îngerii se sprijină şi ei doar pe nori

totuşi, e un chin să-ţi porţi umbra până sus,

totuşi, sunt prea aproape de pământul

cel nesupus, când prieten cu vântul,

când ghiulea atârnată perfid de picior

în fiecare zi inventez rădăcini mai subţiri,

mă simt mai uşor, ca după o lungă boală –

îmi sunt doar palidă copie, sunt coală

pe care dansează ciudate lumini

privesc doar în sus când urc pe o scară

şi fiecare treaptă odată cu mine coboară.

 

ARMISTIȚIU

Să ne împăcăm, femeie adulteră, frate risipitor,

beţiv cu zdrenţele semnalizând iubire,

am nevoie de voi ca de o enciclopedie

în care să caut febril un anumit cuvânt

deja v-am iertat, priviri mereu evadate

din sărăcia trupului mult prea expus

unor prietenii sterpe cu sâmburii seci,

infidelităţilor cu feţele ascunse de văluri

sub pretextul emigrării în ţara albinelor

să ne oprim, peisajul se schimbă mereu

iar dacă nu explodează un ochi de vulcan

pleoapele uraganului se vor închide paşnic:

doar dacă eşti foarte atent vei vedea

peste un rest al marginii unui tablou

cum creşte mereu colina melancoliei.

 

POETUL

Mulţi ani a avut o cameră doar a lui

pentru durere, deci să nu-l invidiaţi

prima dată a plecat femeia măruntă

cu o carte strânsă între degete, apoi

pisicile, apoi treptat lumina ochilor,

ca un peisaj cu prieteni la fereastră

din care lipseşte mereu altcineva

au rămas poeziile, fantomele mute

cu care şoptea mereu despre mopete,

înopteanu şi cuţitul de argint, prima

zăpadă sau razele aproape materiale

care îţi prelungesc orice gesturi când

încerci să îţi aminteşti cum erau toate

când mai erau. Prin lentilele groase

refluxul de neoprit al luminii înspre

locul acela în care toţi se vor întoarce

eu, doar o siluetă în fotoliul străvechi

sunt încă acolo, mai aştept cuvintele

de îmbărbătare că totul va fi bine, mereu.

 

3,14

Unii au încercat să-l transpună pe mozart

în ritmurile inimii, alţii au cântărit sufletul

şi au găsit că are exact douăzeci de grame,

cineva s-a deşteptat auzind plânsul materiei

cel mai greu e să întorci şi obrazul celălalt,

să faci mişcarea lentă a sinucigaşului – nu

te-ar înţelege absolut nimeni – ar fi totuna

cu limba fiarelor, demonstraţia infinitului

într-o peşteră pârjolită din lumea a treia

sau cântecul unei balene sub aurora boreală

şi mai greu este să repeţi un vis oarecare

deşi nu ţi-l mai aminteşti – e o copilărie

să crezi că ai putea să mişti obiecte uşoare

cu privirile obosite, că ai putea să fii iubit

pentru un poem scris pe un petec de hârtie

poate că individul acela numit casanova

era un mare timid iar teoria lui einstein

este o simplă sfidare, spuse pictorul orb

pipăind crinii şi gustând albul de plumb.

 

CERTITUDINE

Asta pare sigur, istoria s-a terminat deja

am văzut cum stelele se îndepărtează

şi pustiul că muşcă din marile oraşe

iubirea produce cancer în doze mici,

soarele ne citeşte pielea tot mai adânc.

Sufletele prea grele se ciocnesc mereu,

nu se mai încap unele pe altele, nici

lumina nu ne mai fericeşte fără motiv.

Fiecare poartă în portofel o fotografie

ne povestim călătoriile ca nişte soldaţi

care au uitat complet cum arată femeia

aşteptând în tranşee să sune goarna

sau ploaia să moaie noroiul. Coapsele

imaginare se curbează, pornesc la drum

şi nu îşi amintesc drumul înapoi, ispita

e o iapă scăpată în pădure. Presimţiri

ale prezentului fără viitor, un vulcan,

un cutremur vor înghiţi toate amintirile

în magma aceea de un roşu magnific

ce ciudat, sufletul e uneori daltonist

dar sângele confirmă începutul sfârşitului.