Dan Dănilă
„Dimineață târzie”,
Editura Limes, 2013

ALTĂ DIMINEAȚĂ
Odată cu sufletul, marile mişcări de aer
şi memoria sugrumată de cerul
rebel în fiecare primăvară – seva amară
urcă în mine, rugându-mă fără glas
dincolo de oraş, dincolo de vama
verde e locul resemnării sângelui
şi punctul de fugă al reîntoarcerii,
mânăstirea umilă din carnea fiecăruia,
cuţitul care mă desparte de oglinzi,
de ultima aşezare firească în lume
să tai dorinţa de trupul ei părăsit
păsări absente din oricare locuri
desenând marginea vizibilă a cerului
gata să se prăbuşească în ochiul meu
iertare, strigă îngerul fără limbă –
iertare, răspunde stolul absent
palpitând ca o inimă tânără.
ŞI TOTUŞI
După două decenii şi chiar mai bine
cine îşi mai aminteşte hainele vechi,
hotelurile în care îmi duceam iubita
şi glumele deocheate ale prietenilor
sau întrebările de la ultimul examen
mai mult decât definiţia enciclopedică
a revoluţiei franceze – cu puţin umor
voi fi mereu de partea cea bună
chiar şi soarele avariat de octombrie
din anul trecut era puţin altfel:
venele braţelor mi s-au ascuns treptat
ca o cerneală simpatică sub piele,
îmi amintesc foarte vag anii de exil
şi nu mai folosesc anumite cuvinte
a rămas mirosul persistent de gară
cu bucuria din tristeţile plecărilor
şi o melancolie de pasăre rătăcită
care îmi intră în casă pe înserat
şi nu mai găseşte geamul deschis.
ZBOR
În fiecare zi învăţ ceva din arta zborului
dar nu plătesc cu sânge orice şovăire:
mă ajută frunzele cu aurul lor toamna,
privesc şoimul plutind în văzduh,
simt aerul cum şuieră la subsuori
îngerii se sprijină şi ei doar pe nori
totuşi, e un chin să-ţi porţi umbra până sus,
totuşi, sunt prea aproape de pământul
cel nesupus, când prieten cu vântul,
când ghiulea atârnată perfid de picior
în fiecare zi inventez rădăcini mai subţiri,
mă simt mai uşor, ca după o lungă boală –
îmi sunt doar palidă copie, sunt coală
pe care dansează ciudate lumini
privesc doar în sus când urc pe o scară
şi fiecare treaptă odată cu mine coboară.
ARMISTIȚIU
Să ne împăcăm, femeie adulteră, frate risipitor,
beţiv cu zdrenţele semnalizând iubire,
am nevoie de voi ca de o enciclopedie
în care să caut febril un anumit cuvânt
deja v-am iertat, priviri mereu evadate
din sărăcia trupului mult prea expus
unor prietenii sterpe cu sâmburii seci,
infidelităţilor cu feţele ascunse de văluri
sub pretextul emigrării în ţara albinelor
să ne oprim, peisajul se schimbă mereu
iar dacă nu explodează un ochi de vulcan
pleoapele uraganului se vor închide paşnic:
doar dacă eşti foarte atent vei vedea
peste un rest al marginii unui tablou
cum creşte mereu colina melancoliei.
POETUL
Mulţi ani a avut o cameră doar a lui
pentru durere, deci să nu-l invidiaţi
prima dată a plecat femeia măruntă
cu o carte strânsă între degete, apoi
pisicile, apoi treptat lumina ochilor,
ca un peisaj cu prieteni la fereastră
din care lipseşte mereu altcineva
au rămas poeziile, fantomele mute
cu care şoptea mereu despre mopete,
înopteanu şi cuţitul de argint, prima
zăpadă sau razele aproape materiale
care îţi prelungesc orice gesturi când
încerci să îţi aminteşti cum erau toate
când mai erau. Prin lentilele groase
refluxul de neoprit al luminii înspre
locul acela în care toţi se vor întoarce
eu, doar o siluetă în fotoliul străvechi
sunt încă acolo, mai aştept cuvintele
de îmbărbătare că totul va fi bine, mereu.
3,14
Unii au încercat să-l transpună pe mozart
în ritmurile inimii, alţii au cântărit sufletul
şi au găsit că are exact douăzeci de grame,
cineva s-a deşteptat auzind plânsul materiei
cel mai greu e să întorci şi obrazul celălalt,
să faci mişcarea lentă a sinucigaşului – nu
te-ar înţelege absolut nimeni – ar fi totuna
cu limba fiarelor, demonstraţia infinitului
într-o peşteră pârjolită din lumea a treia
sau cântecul unei balene sub aurora boreală
şi mai greu este să repeţi un vis oarecare
deşi nu ţi-l mai aminteşti – e o copilărie
să crezi că ai putea să mişti obiecte uşoare
cu privirile obosite, că ai putea să fii iubit
pentru un poem scris pe un petec de hârtie
poate că individul acela numit casanova
era un mare timid iar teoria lui einstein
este o simplă sfidare, spuse pictorul orb
pipăind crinii şi gustând albul de plumb.
CERTITUDINE
Asta pare sigur, istoria s-a terminat deja
am văzut cum stelele se îndepărtează
şi pustiul că muşcă din marile oraşe
iubirea produce cancer în doze mici,
soarele ne citeşte pielea tot mai adânc.
Sufletele prea grele se ciocnesc mereu,
nu se mai încap unele pe altele, nici
lumina nu ne mai fericeşte fără motiv.
Fiecare poartă în portofel o fotografie
ne povestim călătoriile ca nişte soldaţi
care au uitat complet cum arată femeia
aşteptând în tranşee să sune goarna
sau ploaia să moaie noroiul. Coapsele
imaginare se curbează, pornesc la drum
şi nu îşi amintesc drumul înapoi, ispita
e o iapă scăpată în pădure. Presimţiri
ale prezentului fără viitor, un vulcan,
un cutremur vor înghiţi toate amintirile
în magma aceea de un roşu magnific
ce ciudat, sufletul e uneori daltonist
dar sângele confirmă începutul sfârşitului.