Claudiu Komartin, Cobalt

Casa de editură Max Blecher, Bistriţa-Năsăud, 2013

 

(yoyo)

când

nu
vor
mai
fi
cheltuieli
şi
moartea
va
face
restul

o
să
vorbim
prin
scânduri
o
să
ne
s p a r g e m
de
râs

O portocală ascunsă sub un prosop alb ca laptele

După-amiezele din copilărie în care eram dus la frizer,

cu soarele rotund și alb

poleind străduțele-ntortocheate,

reflectându-se în oglinzile

mașinilor urcate pe trotuare într-o rână,

soarele ce făcea suportabile până și fațadele

blocurilor de la marginea acelui cartier muncitoresc o

portocală ascunsă sub un prosop alb ca laptele este

emoția aceasta pe care o resimt de fiecare dată

când intuiesc pe piele mirosul de loțiune ieftină

ciudata familiaritate a saloanelor

scăldate în lumină sintetică.

 

Toamna vine și fără noi

Vezi, putem și noi, mi-a spus,

putem și noi să ne simțim în siguranță,

putem să pierdem firul poveștii și să nu ne fie rușine de asta,

putem să fumăm ascultând relaxați

respirația orașului, zgomotele lui încetinite de frig

am putea ieși pe balcon să aprindem artificii

sintaxa e-acum o ceață în care decupăm

siluete întâmplătoare, contururi care se spulberă într-o clipă

mari galioane de fum călătorind spre răsărit

iar noi cu pălăvrăgeala noastră nevrotică atenți la

ticăitul ceasului pe care cineva l-a lăsat pe balustradă

parcă am aștepta să vină ceva de nerefuzat, ceva

din care intră și ies cabluri puternice vene strălucitor de negre

gândindu-ne la toamnele în care am fi putut

să ne zburăm creierii hohotind

hohotind al naibii, ca după o treabă bine făcută

 

Copiii din Hamelin (3)

şi ştiu că nu a mai fost timp să-ţi spun că
şi eu mă simt singur
şi în burta mea creşte o gaură pe care nu o poate umple nimic
o făptură pe jumătate de plută         pe jumătate de piatră
în cele din urmă am înțeles:
copiii din Hamelin au experimentat

pe pielea lor un proces de transformare

fără să fi fost pregătiți pentru asta, din dorința de a se regăsi

întregi, cu minima certitudine a vieții

copiii din Hamelin au cunoscut singurătatea drogului         nebunia

și spaima de a fi rătăcit drumul                ei au curtat

poezia maniacă și suicidul          într-o zi

melancolia ne va mângâia ca o mamă
copiii pierduţi    copiii duşi la spital şi uitaţi
amintește-mi tu începutul           spune-mi că

lumea era o pajiște desfăşurată la picioarele noastre iar noi
făceam de-adevăratelea poezie
versuri ce treceau de la unul la altul şi ardeau în aer ca artificiile
prin camere de hotel sau prin garsoniere ticsite de cărţi eram tineri şi beţi şi
aveam aroganţa celor pentru care lumea nu se
împarte în învingători şi învinşi       (mă visasem

cu Carson şi Truman şi Tennessee         pe o prispă în New Orleans,
lângă cimitirul din care se auzeau cântecele tărăgănate ale negrilor     Jazzul
mă visasem apoi cu ochii mijiţi în noaptea polară
sub aurora boreală dansând

cu toți ai mei, în sfârșit liberi

loviți de o fericire cumplită