Dumitru Ungureanu

Rockin' by myself

Editura Blumenthal, 2013

Cactusobeţie

Nu cred că există în scurta istorie a rockului o formaţie mai iubită şi, totodată,  mai puţin cunoscută decît Cactus. La vremea primelor concerte, cei patru Cactus păreau epigonii deja celebrilor Led Zeppelin sau Free. Cu timpul, destui pătimaşi ai blues-rockului au acordat efemerei prezenţe Cactus o preţuire vecină cu dragostea, ceea ce înseamnă mai mult decît admiraţia exaltată. O fi Led Zeppelin un moment important pentru rock, dar muzica lor n-are nici căldura, atît de omenească, a lui Free, nici umanitatea perfect caldă, să zic astfel, a celor de la Cactus. Iar căldura muzicii Cactus provine din timbrul, ca o peliculă de napalm pe suflet, al vocii lui Rusty Day, omul care a strălucit fără ostentaţie şi-a ars fără compromis pe scena rockului (drogurile l-au distrus brutal, nu lent, ca pe atîţia). Apoi, chitara lui Jim McCarty sună - vorba unui amic - „într-un mare fel”, în timp ce secţia ritmică - Tim Bogert şi Carmine Appice întrece de departe cam tot ce-a funcţionat în felurite orchestre (sigur, Ginger Baker - Jack Bruce nu se pun, ei jucau în altă ligă!).

Am la activ nenumărate audiţii ale albumelor - doar patru - înregistrate între 1969 - 1972. Primul dintre ele, intitulat chiar Cactus, este şi cel mai bun. Nu l-am prins LP clasic, pe vinyl, dar l-am avut pe bandă magnetică, şi-l am pe CD. [O paranteză. Mi-amintesc bine după-amiaza de toamnă, cu ţuică de zarzăre şi brînză cu ceapă, cînd prietenul şi tizul meu, poreclit Paşa, a venit cu rolele lui jerpelite, pe care (ulterior am aflat) le făcuse pierdute după ce le împrumutase de la neasemuitul Sică, zis Americanul. Benzile scăpaseră din dezastrul unei nopţi de chef şi depresie, cînd Paşa zvîrlise totul pe fereastra garsonierei de la etajul patru, ca să nu se arunce el. Două săptămîni au stat agăţate în platanul ce străjuia blocul. Recuperate şi lipite, se puteau folosi. Magnetofonul însă nu l-a mai reparat.]

Ani şi ani, nopţi după nopţi în care muzica rămasă ca tezaur - Cactology (1996) mi-a uns creierul, cu sau fără echivalentul mescalului obţinut prin distilare în stil mexican - numesc aici trăscălăul de provenienţă locală. Nu m-am întrebat niciodată de ce discografia Cactus este infimă. Azi pare evident că lipsa originalităţii creative explică sărăcia titlurilor, iar moartea lui Rusty Day sfîrşitul prematur al activităţii. Cactus a fost în primul rînd o excelentă formaţie de prelu(cr)ări, o trupă care în concerte a „dat” mai mult decît în studio. S-a editat recent o serie de înregistrări capturate la un nivel calitativ puţin deasupra benzilor lui Paşa. Senzaţia n-o pot detalia în cuvinte. Nici o tonă de tequila, nici un butoi de tescovină nu vor egala starea de extaz (iartă-mă, Doamne, că sîntem în postul Crăciunului!) produsă de Fully Unleashed (Rhino, 2007).

Desigur, fidelitatea fanilor din toată lumea, circulaţia clandestină a diferitelor còpii, piratate sau ba, nu putea scăpa atenţiei celor din show-biz. Aşa s-a produs resuscitarea unui nume care, poate, era mai bine să rămînă unde rămăsese. Cei trei supravieţuitori, McCarty, Bogert & Appice, l-au recrutat ca vocalist pe Jimmy Kunes, bun şi atît, iar la muzicuţă şi producător pe Randy Pratt. Un nou album, zis V, concerte prin 2005-2006, două sau trei DVD-uri în „buna” tradiţie a cactusofililor, adică bootleg...

A ieşit şi-o versiune autorizată: Live, Loud'n Proud (MVD Visual, 2010). Jim, cu alură donquijotescă, face tot solouri magnifice, Tim, ca un bancher pensionat, se joacă pe basul cu 6 corzi, Carmine, cu figura-i de mongol convertit la catolicism, bate de rupe tobele... În rest, ce pot să spun? Tescovina nu-i mescal, nu-i tequila...