Lorena Lupu

„Dona Juana (Fals tratat de mitologie contemporană)”

(roman)

Ed. Herg Benet, Bucureşti, 2012

 

8. “Mean Woman Blues”

 

Am o mare simpatie pentru oamenii care îşi pierd averile la poker şi la ruletă. Îi înţeleg. Nu există un afrodisiac mai puternic decât riscul. Nu există senzaţie mai intensă decât aceea a clipelor de dinaintea deciziei hazardului. Iar satisfacţia câştigului te face să te simţi, timp de câteva clipe, Dumnezeu.

Mă uit peste umăr la Gloria, care se întinde peste mine, sărutându-mi coloana vertebrală. Îi simt sânii urcând şi coborând pe curbura spatelui, împungându-mă ştrengăreşte cu sfârcurile.

E un moment dulce şi senzual. Tot ce şi-ar putea dori un om de la o noapte de dragoste. Dar eu nu sunt un om, sunt un jucător bolnav de poker. Micul demon al curiozităţii mă zgândăre mai aprig decât “fragii sânilor” siliconaţi, ireal de rotunzi.

—Gloria, vrei să încercăm ceva nou în seara asta?

—Tot ce vrei tu, îmi şopteşte în ureche.

—Uite, aş vrea să mă legi cu cătuşele şi să mă umileşti, ce zici?

O simt; se încordează brusc. Apoi mă întreabă cu un calm nenatural:

—De ce? Ce rost are?

—Păi dacă tot ai tu colecţia asta de instrumente de tortură, de ce să nu le folosim?

—Am făcut sex în case cu cactuşi şi nu am simţit nevoia să mă înţep cu ei în fund, şuieră.

E furioasă. Am atins un punct pe care trebuia să îl evit. Poate ar trebui să revin pe un teren stabil. Sau poate ar trebui să insist, să văd unde ajungem.

Mă frustrează teribil faptul că nu o pot privi în ochi. Mă ţine imobilizată aşa, cu faţa în jos, lipită de pat. Acum îmi dau seama că femeia asta are forţă fizică, nu glumă. Ar trebui să mă lupt cu ea, să mă pot ridica. Dacă aş ţine neapărat să mă ridic.

—Ţie nu îţi place să te joci? o întreb.

Îi simt degetele reci înfigându-mi-se printre şuviţele de păr. Mă înşfacă brutal.

—Să mă joc, da!

E o voce nouă, tăioasă ca o lamă.

—Dar pe chestiile astea eu cer bani. Nu-mi spune că nu m-ai căutat pe net.

—Nu, nu te-am căutat, răspund eu cu o voce cât mai neutră şi mai convingătoare.

Mă trage şi mai violent de păr.

—Minţi.

Îşi desface picioarele, mă încalecă, apoi mă întoarce cu faţa în sus. Machiajul i s-a întins pe pleoape şi obraji, până la bărbie. Pare o căpetenie de trib boită în culorile războiului. E frumoasă, udă şi înflăcărată.

—Nu, nu te-am căutat, repet eu cu toată siguranţa pe care o storc din mine, aşa cum storci pasta de dinţi dintr-un tub gol.

—Şi atunci de ce îmi ceri chestia asta?

Degetele ei se încordează în jurul gâtului meu. Sper să nu mă sugrume. Deşi n-aş băga mâna în foc pentru mine însămi, în clipa asta.

—Din curiozitate.

—Măi, a dracu’ curiozitate! începe ea să râdă. Clanc! simt metalul rece al unei cătuşe în jurul încheieturii uneia dintre mâini. Ea mă muşcă de celălalt umăr.

—Ai nimerit unde trebuia. În noaptea asta, o să şterg podelele cu tine. Eu am vrut să-ţi ofer latura mea bună...

—Iar eu o vreau pe cea rea, murmur eu. Striveşte-mă ca pe un gândac de bucătărie.

Se ridică în şezut, călare pe mine. Coapsele ei îmi apasă talia; îmi sărută abdomenul cu alte buze, mai fierbinţi. Mincinoasa! Face pe mironosiţa, dar adoră să domine. Acum îmi dau seama că fusesem parte a unui plan de autoiluzionare. Din categoria „Şi, noi, curvele, avem un suflet”.

Nu ştiu de unde a apărut în mâinile ei o cravaşă. Mi-o plimbă pe gât, pe sâni, apoi jap! îmi arde o lovitură usturătoare.

—Ai vrut să încerci marea cu degetul, nu? Nu te-ai gândit că degetul tău e prea mic pentru marea mea!

Mă apucă de o mână şi, dintr-o smucitură, mă întoarce din nou cu faţa în jos. Clanc! cealaltă mână a mea a devenit prizoniera tăbliei patului. Îi simt unghiile lungi cum îmi brăzdează spatele. Ăsta nu e neapărat un gest de dominaţie; l-a mai făcut şi cu alte ocazii.

—Cred că nu eşti o stăpână prea bună, mormăi eu. Pe ce îţi dau bani fraierii ăia?

Jap! mă pomenesc cu o lovitură peste fese. Una adevărată.

—Taci, sclavă obraznică, sau dracu’ te ia!

Îmi trasează conturul feselor cu cravaşa. Lent. Tulburător de lent. Mă topesc şi simt că mă scurg încet în saltea. Şi chiar în clipa aceea îmi arde o lovitură scurtă şi violentă, care îmi provoacă un spasm aproape orgasmic.

Şi simt din nou lentoarea cravaşei. Încet, mi se strecoară printre coapse. Se freacă de ele ca o pisică în călduri. Urcă abia perceptibil, alintându-se de fiecare por, un milimetru pe minut sau cel puţin aşa mi se pare. E frisonant; simt că se deschid guri de balaur în interiorul meu. Şi deodată, jap! Durerea bruscă se încolăceşte spiralat cu plăcerea, şi îmi umple ochii de lacrimi.

—Curvă ce eşti, o aud pe Gloria. Curvă ieftină.

În acea clipă, aud din nou vocea pulifriciului de acum câteva seri şi nu am ce face: amintirea alungă senzaţia. Mă buşeşte râsul.

—Vai, Gloria, ce stăpână fără imaginaţie eşti. Agresiunea verbală nu are impact asupra mea. Şi textele de genul ăsta mă fac să râd. Rămâi la violenţa fizică.

Se enervează, o simt. Mă loveşte iar, dar de această dată nu mai e lovitura elegantă a unei dominatrix relaxate, ci un „plici” resentimentar al unui om care şi-a ieşit din pepeni.

—Şi dacă îţi spun că eşti o târfă ordinară, o scursură a societăţii?

Izbucnesc în râs. Gata, a murit francul.

—Nu vei fi decât a o mie patru sute optzeci şi şaptea persoană care îmi spune asta.

—Şi dacă îţi spun că eşti un jeg cu ochi?

—Îţi voi spune că ai dreptate. Dar că asta nu mă umileşte.

Începe să dea în mine cu sete, din răsputeri. Nu mai e nimic erotic în ceea ce face.

—Hai, Gloria, încetează. Aşa baţi şi covoarele?

—Nu ai zis tu că vrei să încerci umilinţa? Ei, uite umilinţa! Uite cum e să fii legată şi neajutorată, sclavo!

—Încetează, în morţii mă-tii!

E vocea mea cea mai gravă, vocea cu care de obicei cânt arii din operete vesele, să distrez lumea. Gloria tresare şi mă priveşte ca trezită dintr-un vis urât.

—Ştii ceva? îmi spune în timp ce îmi scoate cătuşele. Sado-masochismul nu este pentru oameni ca tine. Iar eu nu vreau să te mai văd niciodată. Nu pot face BDSM cu tine. Nici sex, după o seară ca asta. Îmbracă-te şi pleacă.

Da, constat acasă, sub duş, sunt plină de răni şi vânătăi. O să dorm pe burtă săptămâna viitoare. Noroc că nu mi-a spart obiectul muncii. Şi anume, faţa. Aş fi fost un Don Mucho Macho puţin cam prea macho pentru profilul clubului.

***

 

—Dumnezeule, ce s-a întâmplat cu tine?

Altă tentativă a Mirei de a mă surprinde cu pantalonii-n vine. Femeia asta are un stil de a invada şi de a inoportuna care mă face să-l compătimesc de acum pe boul care o s-o ia de nevastă sau pe proasta care, orbită de strălucirea banilor, o să cedeze insistenţelor ei.

—Să ştii că bătaia la uşă e în continuare un bun obicei, îi zic.

—Lasă asta! Ce e pe spatele tău?

—Nimic deosebit. Acum, te rog, ieşi în pula mea afară şi lasă-mă să mă costumez.

Mira clatină din cap şi dă să continue, dar uşa se deschide larg şi apare Estelle.

—Sunt pe moarte. Am cancer!

Dar când mă vede, vaietul îi îngheaţă pe buze. Apoi şopteşte:

—Vai, dragă, pune şi tu ceva pe tine, eşti dizgraţioasă!

—Sugi pula, curvo! Vacii Somptuoase nu i-ai zice chestia asta, ipocrită penală!

—Nu e frumos să vorbiţi aşa despre artişti serioşi, mârâie Mira la amândoi.

Apoi, izbucneşte în hohote de râs.

 

***

—Da, Anton.

Îl recunosc după cum bate la uşă. Cu o politeţe aproape nenaturală.

—Am auzit că bârfeau astea de la bucătărie că sunteţi bătută toată.

—Iar ne vorbim la plural?

—Nu vă supăraţi... ăsta, nu te supăra.

Are în mână un buchet de urzici.

—Astea mi le punea mama pe rană, când eram puradel mic şi ne mai tăiam în cuţite, una-alta...

—Nu mai spune! Unde ai găsit tu urzici?

—În grădina unui bloc din zonă. Dumneavoastră... Tu ai şi spirt, nu?

—Măi, Antoane! Masochismul a fost doar un experiment, OK? Nu e ca şi cum aş căuta chinul cu tot dinadinsul.

Dar îmi ridic tricoul şi mă întind cu faţa în jos. Şi strâng din ochi, în timp ce el striveşte plantele printre degete şi mi le întinde pe spate. Şi suflă din vârful buzelor lui roşii, pline, să nu mă doară.