Cristina Nemerovschi

nymphette_dark99

Ed. Herg Benet, Bucureşti, 2013

Nici nu ieșim bine din Sinaia, că observăm un camion în spatele nostru, care ne claxonează.

― Morții mă-tii de muist, zice A., printre dinți. Unde paștele mă-tii vrei să mă dau? Ia, depășește-mă, du-te-n pula mea.

Dar camionul nu pare să aibă intenția de-a se duce în pula Vanessei. Merge tot în fundul nostru și la un moment dat observ...  observ ceva foarte familiar la el.

“Nu te v-om uita Jeane” tronează mare pe parbrizul omului, iar la volan este... ei bine, nimeni altul decât Nelu, tatăl oligofrenului. Îmi amintesc brusc de basmele alea în care mama zmeului zbura cu o falcă-n cer și cu una în pământ ca să-și recupereze odorul din mâinile haine ale lui Făt-Frumos... În cazul nostru, din ghearele lungi, sidefate, ale Vanessei.

O pun la curent în legătură cu identitatea posesorului de camion.

― Nu pot să cred! Și cum ne-o fi luat urma?

Cine știe, mă gândesc și eu. Cât am ars-o noi hipsterește prin Sinaia, omul a avut timp să facă investigații, să vadă în ce parte au apucat-o răpitorii lui Jenică.

― E tac-tu în spate, îi spun lui Jenică, convinsă că voi asista la o explozie de fericire din partea oligofrenului la auzul minunatei vești.

De unde... După uzualul „În spate!”, repetat parcă de data asta cu teamă de Jean, băiatul își acoperă capul cu brațele, de parcă ar vrea să se apere de niște lovituri.

― Ce-ai, mă, nu te bucuri? A venit taică-tu după tine, o să te ia acasă, îi spun, gândindu-mă că poate n-a înțeles, săracu’.

― Acasăăăăăă!, țipă Jean, oripilat, după care izbucnește în plâns.

Vanessa râde.

― L-o bate, mai știi?, zice ea.

― Bateeeeeeeeee, răspunde handicapatul.

― Stai că-l pierdem imediat, zice femeia, și într-adevăr depășește patru mașini, lăsând camionul în spate.

Apoi cotește la dreapta, intrând într-o pădurice.

Într-adevăr, cred că ne-a pierdut urma. Probabil a luat-o înainte.

― Hai să-l lăsăm aici, propune ea.

― Bine, sunt de acord și eu.

Nu știu de ce naiba l-am luat pe Jean cu noi așa că, în principiu, orice am face cu el este ok.

― Îl lăsăm în pădure, zice ea, și-l găsește țăranul când trece înapoi.

― Bine, dar o să stea ăsta micu’ pe loc? Dacă iese în șosea și-l calcă o mașină?

― Păi na, ghinionul lui, admite femeia.

Mă lovește dintr-o dată o idee. Perversă, dar utilă.

― Ar fi bestial dacă l-am putea lega… Să-l lipim de ceva. Nu știu, de un copac, de pildă, un copac la drum. Să-l vadă taică-su. Dar ne-ar trebui măcar niște bandă adezivă.

― Phiii, grozav. Am niște cordelină în mașină, numai bună, zice femeia.

Scoate din portbagaj un balot de sfoară groasă.

― Mișto, zic.

― Mda. Ține loc cu brio unor cătușe. Eu așa o folosesc, îmi explică ea.

Și Doru făcea la fel, îmi zic, doar că sfoara lui arăta un pic altfel. Îl scot pe oligofren din mașină, ținându-l de ceafă. Taman când să ne apucăm să-l legăm, cu Vanessa așezată în genunchi în fața lui, trec pe lângă noi încetinind niște cocalari, care fluieră obscen. Cred, probabil, că Vanessa îi face sex oral handicapatului. Le arăt degetul mijlociu, se tirează.

― Ține-l tu nemișcat, îmi zice mie.

E foarte complicat, pentru că se mișca de pe un picior pe altul. Când vrem să trecem cordelina în jurul uneia din glezne, boul ridică piciorul și toată munca se duce naibii.

― Stai potolit să te legăm, îi spun.

Nimic. Ridică pe rând câte un picior, de parcă ar face dansul ursului. Dansul pe care țiganii îl predau puilor de urși, folosind pietre fierbinți, ca să-i învețe să ridice câte o labă.

― Vezi că am niște ciocolată în portbagaj, spune Vanessa. Dă-i să mănânce, poate se mai calmează sau măcar îi distragem atenția.

Portbagajul ei arată ca și cum dulapul Victoriei s-ar fi corcit cu dressing-ul unei vedete porno. Vibratoare albastre, roz, cu țepi, cu biluțe, două costume din plasă, o mască neagră… Găsesc o Milka cu alune întregi, my fav. Până s-o îndes în gura prostului, halesc eu vreun sfert.

― Tu bagă-i în gură, și eu îl leg, zice Vanessa.

Zis și făcut. Deși eram oarecum sceptică, văd că planul merge ca uns. Jenică molfăie ciocolata și nu mai dă din picioare. În mai puțin  de un minut, e legat fedeleș. Nu mai poate merge, doar țopăi.

― Auzi, zic. Da’ nu era vorba să-l legăm de fapt de un copac?

― A, ce idioată sunt, ba da… Lasă, nu-i nimic, mai avem cordelină, spune Vanessa.

Alegem un copac solid, care se poate vedea cu ușurință din șosea. Singura problemă e că trebuie să transportăm prostul până acolo și, mai grav chiar, că trebuie să-l urcăm câțiva metri, copacul fiind pe parapet.

― Mai e ciocolată?, întreabă Vanessa.

― Da, zic, și încep să comunic cu Jean: Ia uite, aici, ce am eu aici? Aici, aici, hai aici!

Jean, cu picioarele legate, face salturi disperate înspre ciocolată. I-o apropii de bot, pe urmă o iau și mă îndrept spre copacul cu pricina.

― Aici, aici!

― Stai că-l apuc eu de picioare, să-l ridicăm, spune ea.

Mie îmi revine sarcina neplăcută de a-l apuca de cap. Din greșeală, îl zgârii pe obraz.

― Hai că mai e puțin, zice Vanessa.

Când eram cât pe ce să-l legăm în siguranță de copac, un manelist imbecil, din sensul opus, ne bagă farurile în ochi și scăpăm coletul pe jos. Pe Jenică. Jos, chiar în șosea, unde cade cu un bufnet surd.

― Aoleu, zice Vanessa, să nu vină cineva din direcția asta, că-l calcă...

Ne uităm de sus, de pe parapet, la Jenică. Stă cu picioarele legate, trântit pe o parte, în mijlocul drumului. Pare foarte relaxat. Poate că e doar o impresie, dar aproape că zâmbește.

― Hai să-l luăm, propun eu.

Ne dăm jos și-l apucăm din nou pe prost de ambele capete. De data asta, îmi revin mie picioarele. Urcăm cu el până la jumătatea drumului, după care ne oprim să ne tragem sufletul.

― Zici că-i un sac de cartofi, zice tipa, arătând spre puști.

― Cartofiiii! Cartofiiiiiiii!, se aude de la picioarele noastre.

― Păi da, cartofi după ciocolată, zice Vanessa, și se apleacă din nou să-l ridice.

În sfârșit, e urcat în întregime pe povârniș. Ghinion însă. Am uitat cordelina jos. Coboară Vanessa, ia sfoara, dar se pare că planul nostru nu-i făcut să meargă ca uns și pace. Mâinile lui Jenică nu-s suficient de lungi ca să-l putem prinde de jur împrejurul copacului.

― Nu-i nimic, zice fata, băgăm mai multă sfoară.

Îl leagă pe Jenică cu mișcări de profesionistă, și mă gândesc că probabil nu e primul om pe care-l leagă de un copac. De asta, cât de cât, lumea nu e un loc chiar atât de plictisitor și deprimant. Pentru că mai există oameni care fac lucruri fără să se gândească ce privilegiu au de pe urma lor. Oameni care fac lucruri de plăcere, ca să vadă ce se va întâmpla după.

― Gata, eu zic că e bine, spune ea, și tocmai atunci observăm un șir de camioane, trecând pe lângă noi, în direcția Brașov. Printre ele și “Nu te v-om uita Jeane”.

― L-a ratat de puțin, zic eu, și mă pufnește râsul.

― Nu-i bai, concluzionează Vanessa. O să se mai întoarcă la un moment dat după el.

Își aprinde o țigară și îmi întinde și mie una:

― Cred.