Ion Buzu, „3ml de Konfidor”

Ed. Casa de Pariuri Literare, Bucureşti, 2013

 

Ostatic

Îmi înfund mîinile în pămînt și

scormonesc după cartofi,

picăturile de transpirație îmi cad de pe frunte,

îmi amintesc o frază zen:

iadul nu este o sentință, este un antrenament.

pe brațe îmi apar alunițe de la razele ultraviolete.

Lotul de pămînt pe care îl muncesc e înconjurat cu sîrmă ghimpată.

E terenul meu de antrenament timp de zece ani.

Pentru orice închisoare, căsnicie, regim politic

sau muncă malignă – sunt pregătit.

Sîrma ghimpată m-a ținut sub eticheta

„cea mai bună lume posibilă”,

și am învățat, cumva, o chestie,

că antrenamentul trebuie să fie întotdeauna mai grav

decît lupta reală.

 

În curînd o să mi se facă rău și o să vomit

 

Cartofii au fost invadați de gîndacii de Colorado și

trebuia să-i stropesc cu un fel de otravă, Konfidor,

mașina de stropit era crăpată,

îmi curgea amestecul pe spate

și brusc m-a pălit gîndul

că în curînd o să mi se facă rău.

După asta am urcat într-un microbuz ce mergea spre Chișinău

și o femeie a spus șoferului să oprească,

și-a luat copilul de mînă

și acesta a vomitat în microbuz,

apoi a mai vomitat și afară.

Cînd a intrat înapoi,

copilul s-a uitat țintă la mine,

nu plîngea, nu avea fața încrețită de durere sau greață,

avea o față foarte serioasă,

fața cuiva care știa ce are de făcut,

și a făcut-o,

fără împotrivire,

o față care-mi spunea: tu ești următorul!

 

 

 

3ml de Konfidor

 

Andrușa și cu mine stropim cartofii.

Fiecare avem în spate mașina de stropit.

Gîndacii au format colonii pe

cartofii noștri,

de parcă au descoperit o nouă planetă,

sau o nouă existență lipsită

de agonie, capcane și absurditate.

Stropim curpenii de cartofi cu 3ml de Konfidor dizolvat în 10L de apă,

în curînd gîndacii vor cădea, unul cîte unul,

doar trei ore și gîndacilor li se va face rău și vor muri;

ei nu pot vomita cînd li se face rău.

Mie și lui Andrușa ne curge otrava pe spate,

nenorocitele de mașini de stropit sunt crăpate.

„Auzi Andrușa, nu ți-a trecut prin cap

că acolo sus cineva încearcă să ne extermine la fel cum noi facem cu acești gîndaci,

să ne stropească și el cu un fel de otravă,

nu chiar Konfidor,

dar ceva cu efect îndelungat,

să ni se facă rău de tot, dar să nu murim îndată,

și la rîndul lui să-i fie crăpată mașina sa de stropit,

să-i curgă și lui otrava pe spate.”

 

 

 

haiku

 

„motherfucker, ești terminat!” îmi strigă

unul din ei.

în sfîrșit, cineva are dreptate.

 

 

 

la 3 a.m. pe un frig cumplit

o apuc la 3 a.m. pe un frig

cumplit

spre lac pentru a mă arunca în el

și-l găsesc înghețat;

sar cu picioarele, lovesc cu pietre încercînd să sparg gheața

și nimic,

„nenorociții, mi-au tras-o și de data asta.”

 

 

 

Atelier de scriere creativă

 

la atelierul de scriere creativă

dumitru crudu ne spune să construim tensiune în texte,

să fie un bulgăre de zăpadă

ce se rostogolește

făcîndu-se tot mai mare

ca în final să izbească cu putere.

 

tensiunea apare atunci cînd brusc,

o mînă te apucă strîns de boașe

și nu-ți dă drumul.

 

am decis să fac un atelier de ăsta cu un prieten

și i-am spus să scrie un poem,

mi-a zis că nu are inspirație și eu l-am apucat de boașe,

tîrîndu-l în fața unui carnet:

„scrie sau ți le strivesc!”

mi-a ars un pumn la tîmplă, tensiunea s-a dezumflat.

 

o mînă îmi strînge boașele, nu pot respira,

dau cu pumnii, dar în jur nimeni,

mîna refuză să dea drumul,

picioarele mi se înmoaie și mă izbesc de podea abia răsuflînd.

 

 

 

Te-au găsit așa, mai debilaș

 

Scriitorul Gheorghe Croitor m-a invitat la masa lui.

Avea ochii țintă în televizor.

„Te-am văzut ieri la Publika. La emisiunea lui Sergiu Voloc.

Ai spus că ion buzu e un om cu krîșa dusă și emisiunea a fost despre cît de geniu ești.”

„Dar stați, dle Croitor, chestia cu krîșa dusă e o replică a unui personaj,

sportivul baistrug de la Ciocana care vrea să-mi dezbată dinții”.

„Te-au folosit ca pe un prezervativ, domnule, uite așa.

Hai, că dacă nu crezi, acuș dau reluare la televizor.

Dar rușinea va fi insuportabilă pentru tine.

Îți voi face un serviciu, voi închide ochii.”

„Nici chiar așa domnule Croitor.

Hai mai bine puneți-mi o bere…”

„Te-au folosit omule.

Te-au găsit așa, mai debilaș, și te-au pus să

zici prostii în fața camerelor de luat vederi.”

„Deci nu mai are rost să mai aștept o bere de la dumneavoastră?”

„Ești un exponent primar al degradării!”

„Păi, nu cred că am avut de ales. M-au găsit așa, mai debilaș.

Dar nu numai ei.

M-au găsit așa și șeful, care mă plătește cu 1500 de lei pe lună,

șoferul de microbuz, tipul care îmi fură hîrtia igienică,

editorii, fata de la ghișeu care îmi primește pariurile la meciurile de fotbal,

funcționarii de la consulatul român din Chișinău,

 

o ideologie cu o funcționalitate strălucitoare,

o lume cu ușile închise –

 

o muscă, care s-a ținut după mine 24 de ore și apoi a murit.

Dar nu numai pe mine m-au găsit așa, domnule Croitor, nu numai pe mine …

„Eu niciodată – își îngroașă glasul scriitorul

Gheorghe Croitor, care avea, la acea vreme, 10 cărți și ceva publicate –

nu am fost un om cu krîșa dusă”.

 

Șoferul a ieșit la o bere

 

stau în troleibuzul blocat în trafic și înjur,

am întîrziat cu mai mult de jumătate de oră la serviciu,

șoferul are tricoul leoarcă de transpirație și fața la fel,

clatină din cap mirîndu-se cît de departe

poate ajunge căldura, putoarea și demența,

pasagerii se enervează și-i strigă șoferului să se strecoare cumva prin mașinile alea,

chiar nu găsește o cale să scăpăm cu toții de nebunie și să-și vadă

fiecare de treburile lor?

și, brusc,

șoferul oprește motorul, deschide ușa din față

și coboară

intrînd în cel mai apropiat bar;

revine peste jumătate de oră și găsește troleibuzul gol,

își aprinde o țigară,

ambuteiajul, putoarea și demența încă

sunt acolo,

șoferului nu-i pasă.

 

 

 

Am vrut să răstorn conducerea companiei

 

Zilnic, mărșăluiesc spre un job cu un dolar pe oră

într-un oficiu în care se aude doar click-urile mouse-ului,

click-click, click-click, click-click,

for a buck an hour,

și unde în fiecare an, primești o mărire de salariu cu un procent

mai mic decît rata inflației.

 

De cîteva luni, tot încerc să-mi dau demisia ori să-i trag țeapa patronului,

dar nu-mi iese,

iar fata de care-mi place nu-mi mai dă nicio atenție.

 

Am decis să răstorn conducerea companiei,

să întemeiez Comitetul Angajaților Nemulțumiți,

The Committee of Dissatisfied Employees.

Dacă trec 60% din personal de partea mea am putere majoritară în decizii.

„uite, voi structura nemulțumirile noastre, ale tuturor, în trei domenii,

financiar, social și informațional” –

îi spuneam fetei din oficiu, Ana, de care-mi plăcea.

A ridicat privirea spre mine și mi-a zîmbit,

„voi depune presiune asupra conducerii companiei,

voi cere un seminar pe lună în care patronul să ne vorbească

despre viziunea lui asupra afacerii,

și dacă acesta nu cumva susține Partidul Republican,

eu sunt împotriva Partidului Republican.”

Ana continua să zîmbească.

 

M-am așezat la biroul meu și am deschis un document word

în care am scris cu caracter bold:

„Tratat despre demisie, sau criza companiei, și în general, a capitalismului.”

Un tip dă buzna în oficiu și pune o vază cu flori pe masa Anei.

Eu intru în biroul lui Saul, (un angajat care susține că e coloana vertebrală a companiei, the backbone).

„Care-i treaba cu buchetul de flori pe masa Anei?” – îl întreb.

„Nu știai? Are un admirator special.” – îmi spune Saul

„Nu, nu știam.” – îi spun eu.

„E frumos, mai ales că majoritatea din angajații de aici, peste 60%, nu sunt speciali,

sunt niște angajați ușor înlocuibili,

patronul nu dă 2 cenți pe ei (eu eram degetul mic de la mînă companiei, the pinkie).”

„Nici asta nu știam.”

Revoluția și comitetul nu au ținut,

buchetul de pe masa Anei în schimb, a stat mai mult de o săptămînă acolo,

iar eu o tot vedeam pe Ana zîmbind și admirînd florile celea,

 

compania, și în general, capitalismul, urma să supraviețuiască.

 

 

 

Numele meu cu Caps Lock

 

Dana, dă-mi o cerere de demisie.

Nu-ți cer prea mult, doar o foaie

în care să fie precizată demisia mea

și numele meu printat.

Nu vreau să o semnez, nu încă.

Doar să mi-o agăț pe perete ca pe o diplomă de la facultate bine meritată

și s-o contemplu,

de fiecare dată cînd îmi beau berea singur,

sau cînd lacrimile aleargă ca niște cai de curse bine antrenați,

sau cînd mă gîndesc la Hemingway, Berryman, Plath, Cobain

și toți ăilalți care și-au spart scafandrul cu mîna lor.

Vreau să stau ore la rînd holbîndu-mă la ea

ca Pink Floyd la televizor.

Dana, dă-mi o cerere de demisie,

să-mi văd numele meu tastat cu Caps Lock – e mai sigur așa,

numele meu să nu fie confundat sau trecut cu vederea,

s-o văd cum iese din imprimantă,

să fie reală.

Să o port cu mine ca un cuțit sau spray paralizant cu care să mă apăr de gopnici.

Să-i fac o gaură, să-i pun o ață și să mi-o agăț de gît

pe post de totem sau crucifix.

Să o țin în mînă ca pe o iubită și să o plimb prin parc.

Dana, dă-mi o cerere de demisie,

să pot scăpa rapid,

cînd diminețile vor veni ca niște pumni de gopnici, în față, în stomac, în tîmple,

să știu că demisia îmi e pregătită, agățată pe zid

iar tu, plîngînd și cu mîna tremurîndă, îmi întinzi pixul.