10+

(antologie de proză Tiuk!)

în curs de apariţie la Editura Tracus Arte

Aceasta este a doua antologie a revistei web Tiuk!, prima numindu-se „TIUK! (antologie de proză KLU)” (Biblioteca Revistei la Plic, Chişinău, 2010). Se numeşte „10 +” pentru că e antologia care marchează cei 10 ani de activitate intensă, furtunoasă şi neîntreruptă a revistei, dar şi pentru că adună mai mult de 10 super autori care publică la Tiuk!

Tiuk! este o revistă de cultură fondată şi făcută de fraţii Vakulovski la Braşov, care apare din iarna lui 2001, doar pe internet, la adresa www.tiuk.reea.net (toate nr.-le sînt aici, k-aşa au ei kef). O revistă web cu foarte multe rubrici (inclusiv pentru cititori), foarte multă informaţie, foarte multe nume, foarte multe chestii. Tiuk! este titlul unei povestiri de-a lui Daniil Harms, care este motoul revistei şi care poate fi citită oricînd (şi de oriunde!) pe site. Tiuk! e o revistă făcută de plăcere, cu chef; prietenia, libertatea, hedonismul şi calitatea superioară fiind trăsăturile care adună redacţia, adică pe cei de la „Ăştia sîntem” (Mihail, Alexandru & Carmina Vakulovski şi Dan Perjovschi). La Tiuk! publică oameni de cultură de orice vîrstă şi din orice mişcare culturală (de la Nicolae Manolescu la Mihnea Blidariu), aici contînd doar calitatea. Revista apare o dată pe anotimp şi, astfel, cei care o fac nu au numai chef, cu cine şi cu ce, dar, cel puţin teoretic, şi timp. Tiuk! – www.tiuk.reea.net

 

 

***

 

Tiuk! is a culture magazine based and made in Brasov, published since the winter of 2001, online only, at www.tiuk.reea.net (all nos. available here, coz they feel like it). A web magazine with plenty of sections (for the readers included), plenty of info, plenty of names, plenty of stuff. Tiuk! is the title of a Daniil Kharms story, and makes the motto of the magazine to read anytime (and anywhere!) online. Tiuk! magazine is written with joy and enthusiasm; friendship, freedom, gratification, and concern for the best quality are the features that bring together the editorial staff, to be found under the “Ăştia sîntem” (“This Is Us”) section (Mihail Vakulovski, Alexandru Vakulovski, Carmina Vakulovski and Dan Perjovschi). As we only care for calibre, Tiuk! hosts any intellectuals, regardless of their age or cultural orientation (from Nicolae Manolescu to Mihnea Blidariu). The magazine comes out every season and therefore, the editorial staff doesn’t only feel like it and have the who and the what for it but, in principle, they also have plenty of time for it. Tiuk! – www.tiuk.reea.net

 

Cuprins:

 

Alexandru Vakulovski – 157 de trepte spre iad sau Salvaţi-mă la Roşia Montană

Constantin Cheianu – Marcela Bevziconi descinde la Uniunea Teatrală

Iulian Ciocan – Mestecenii

Răzvan Petrescu – Într-o după amiază de vineri

Mihnea Blidariu – Playlist

Dumitru Crudu – Măcel în Georgia

George Mureşan – 50

Cristian Robu-Corcan – Cînd vine vremea gîştelor sălbatice

Radu Pavel Gheo – Noapte bună, copii!

O. Nimigean – Mortido

Mitoş Micleuşanu – Trepanoia

Cosmin Perţa – Păţanii absolut normale

Veronica D. Niculescu – Cu ochii legaţi

Baştovoi – Ciori

George Vasilievici – Viseptol

A.R. Deleanu – Sînul

Cătălin Codru – Alma mater sau lupii flămînzi

Ruxandra Cesereanu – Anda

Mihail Vakulovski – Tovarăşi de cameră

 

Ruxandra Cesereanu

Anda

Nu era frumoasă, dar nici urâtă nu era, ştia asta: era aşa şi aşa. O evreicuţă cu nas destul de borcănat, buze groase, ochi de catifea. Doar trupul era bine făcut, copt, cu pieptul ca un ciorchine abundent de strugure, cu fesele pline şi moi, cu mijlocul încă subţire, deşi înconjurat de forme umplute cu ciocolată fondantă, parcă. Deşteaptă era, într-adevăr, toată lumea recunoş­tea lucrul acesta, dar deşteptăciunea era pusă tot pe seama evreităţii sale făţişe. Toţi evreii sunt deştepţi, aşa era obiceiul să se spună. Aşa că se chestiona adesea cu ironie: de ce naiba se născuse ea în ţara asta? Apoi, de la o vreme, a început să bănuiască: se născuse tocmai în această ţară doar ca să îl întâlnească pe Gabriel.

Inteligenţa nu o împiedicase să se îndrăgostească prosteşte de Gabriel, pe care mai întâi îl cucerise cu pieptul ei ca un ciorchine de strugure. Ajungea doar să mişte pieptul acela uriaş, care ar fi putut hrăni vreo trei adolescenţi nesăţioşi, vreo trei căţeluşi pofticioşi. Ajungea doar să mişte masa aceea uriaşă de carne, încă fragedă, agilă, elastică şi atât de îmbietoare. Înţe­lesese astfel că forţa ei senzuală zace în piept, în grămezile acelea rotunde, perfect desenate, ca nişte grădini suspendate ale Semiramidei, chicotea fiindcă îi plăcea metafora aceasta legată de o posibilă strămoaşă. Îşi unduia corpul într-un chip anume, în felul anima­lului care sugerează poziţia în patru labe. Nu ştia de unde avea asemenea instincte în ea, de parcă în sângele ei s-ar fi aflat distilate toate evreicele voluptuoase din Vechiul Testament. Nu degeaba fusese pusă, acasă, să citească din Cartea Sfântă ani la rândul, ştia pe de rost ce se întâmplă acolo. Era evreică în matriarhatul ei pre­vizibil şi mătăhălos, în carnalitatea ei tactilă, aici şi cum.

Datorită corpului perfect la prima tinereţe şi a pieptu­lui ei masiv şi statornic izbutise să îl seducă pe Gabriel: proaspătul bărbat vibra în faţa ei ca în faţa unei zeiţe voluptuoase a roadelor. Fără să ştie cum şi de unde, ea, Anda, îl învăţă pe Gabriel tot soiul de strategii erotice leneşe şi tihnite. Îl lăsa să se simtă suprem şi în acelaşi timp minuscul în ea, dar lucrurile nu se încheiau astfel: pur şi simplu zăceau în trupul lor comun, pe îndelete, iar Gabriel o privea cu o recunoştinţă de căţeluş bine hrănit. Erau senini în erotismul acesta cuminte, relaxat, fără grabă, fără vreo viteză anume. Se plimbau prin cartierele odinioară aristocratice ale Bucureştiului, apoi plonjau acasă la Gabriel, în camera lui somnoroasă de holtei neglijent, unde Anda aranja patul, pernele, cearceaful, plapuma, unde Anda dichi­sea odaia cât să o facă mai somnoroasă şi molipsitoare.

Apoi începea caruselul acelor trupuri care se învâr­teau molatic şi unde ea era dirijorul, scenograful şi regizorul. Gabriel era doar căţeluşul ei, dar era căţeluşul adorat, singurul ei căţeluş. Trupul ei îl fermeca şi îl răsfăţa, îl făcea să adoarmă legănat în visuri bărbăteşti ancestrale în care tinerii războinici erau iniţiaţi de mari preotese în mantii de mătase roşie, cu eşarfe galbene. Opulenţa Andei îi satisfăcea reveriile unui matriarhat senzual. Gabriel era vrăjit până în creier: nu o iubea pe Anda, dar era supusul ei loial şi complet. Era ser­vitorul pieptului ei masiv. Iar caruselul acesta, vârtejul static, pasiv, ondulat putea dura la infinit. Faţă de tot ce se întâmpla afară, aiurea, corpul languros al Andei provoca o uitare ataraxică bine-venită. Corpul Andei era paradisul răsucit în forme de femeie, de evreică lascivă şi răbdătoare.

Terminaseră liceul, acum erau amândoi studenţi, Anda studia la Conservator: luase lecţii de pian de când avea trei ani, fiindcă aşa dorise tatăl ei, aşa încât mătura suav ori brutal, după poftă, pe clapele orga­nismului aceluia muzical. Gabriel era la Arte Plastice, fiindcă picta din adolescenţă în stilul făţiş al lui van Gogh şi, printr-un noroc orb, fusese luat sub pulpana unui pictor faimos, care îl protejase şi îl ajutase să intre la facultate. Amândoi găsiseră în muzică şi pictură o altă formă de isteţime voluptuoasă, care îi satisfăcea. Dar cel mai satisfăcător tot amorul carnal era. În timp ce trupul şi mintea Andei vibrau la sunete, Gabriel era fascinat şi orbit de culori, pe care le simţea intrându-i în pori şi săpând în el tunele.

Mama Andei nu vedea cu ochi buni legătura fiicei sale cu băiatul acela subţiratic, osos, şi o prevenea adesea pe Anda să nu se încreadă în bărbaţii slăbănogi, dar mai ales să nu se încreadă în bărbaţii români şi pe deasupra slăbănogi. Aşa a fost şi tatăl tău, spunea matura evreică, de asta căsnicia noastră s-a dus pe apa sâmbetei. L-am luat de român get-beget, l-am cucerit cu trupul meu bucăţică cu bucăţică, iar după ce te-am născut, la câţiva ani, el a dat ortul popii şi m-a lăsat singură cu tine. Pe mine, o evreică solidă şi trainică, în România. Iar eu nu am fost capabilă să îl înşel şi să mă recăsătoresc, ci i-am fost fidelă acestui mort care ne-a părăsit şi ne-a lăsat orfane. Mama Andei nu ţinea acest discurs în zadar: ştia ea ce ştia şi ce voia. Voia să îşi ia fata din ţara asta de baştină şi să plece în Israel. Statul comunist român îşi vindea acum cetăţenii evrei pentru bani frumoşi, ca pe nişte animale sălbatice pentru circ. Mama Andei avea însă şi un atu: fratele ei se afla deja în Israel, aşa încât Ţara Făgăduinţei nu era chiar de neatins. Munţi, văi, râuri, grote, oi, capre.

Dar Anda nu voia să plece din România: trupul ei era definitiv legat, aşa simţea, de trupul lui Gabriel, de pofta căţeluşului ei. Din nou munţi, văi, râuri, grote, oi, capre. Evreitatea ei conţinea atâta torpoare senină, iar lăcomia lui Gabriel era atât de acută, încât doar ea putea să o satisfacă, doar ea putea fi marea preoteasă pentru căţeluşul bărbat. Noi suntem, de fapt, România şi Israel, spunea Anda uneori, provocându-l pe Gabriel la langori decisive. Tu eşti român, eu sunt evreică, iar ceea ce ne leagă este această carne fericită, fiindcă ştim să o facem fericită. Gabriel nu reacţiona la cuvintele ei: evreicuţa lui nu era neapărat frumoasă, dar era deşteaptă şi apetisantă. Era un cuib de femeie tânără şi disponibilă, de mamă-şerpoaică, de maestru senzual. Anda era Estera şi Raşela şi Sara şi tot aşa. Şirul era infinit, iar Anda putea fi toate acele femei la un loc, plus ea însăşi. Anda era plapuma lui de carne, şi perna lui de somn, şi cearceaful lui de bumbac, şi odaia lui de bărbat-învăţăcel. Anda era destule lucruri: probabil că nu era femeia vieţii lui, dar nici nu era necesar să fie aşa ceva. Trăieşte-ţi clipa cu această femeie aptă să primească în pântecul şi în faldurile ei un lacom. Iar el, o ştia, era insaţiabil. Acolo, înăuntru, doar acolo se simţea apărat, ascuns şi egal cu sine.

Ei, dar paradisul nu durează niciodată o veşnicie, ci e doar fragmentar; paradisul e doar o iluzie optică şi tactilă. Aşa că Anda îşi dădu seama la un moment dat că este nici mai mult nici mai puţin decât însărcinată. Lucrul acesta o luase pe nepusă masă: preoteasa era însărcinată, România şi Israelul concepuseră un pui de om, un ceva, un cineva care forfotea acolo, înăuntru, deocamdată amorf. Gabriel reacţionă cu gelozie: nu voia ca acel copil nedorit să îi ia locul, să stea acolo, înăuntru. Ce căuta acest uzurpator, acest impostor în pântecul Andei? Furia lui Gabriel a fost devastatoare pentru Anda. România nu voia să facă un copil cu Israelul. Gabriel îi ceru pe loc să facă avort. Nu mai era căţeluş, ci dur şi nemulţumit. Glasul lui era ascuţit, tăios, rece. Anda nu ştia nici ea ce să facă.

Un avort oficial nu era posibil, într-un spital, din pri­cina legilor lui Ceaşcă: acestuia i se năzărise de mai bine de zece ani să silească toate femeile din România să fete ca nişte vaci oricât de mulţi plozi, care să sporească numărul de creiere spălate ale patriei. Femeile erau, de aceea, nişte elefăntese triumfătoare şi mame-eroine, atunci când năşteau plozi unul după altul, la repezeală. La spital nu se putea duce, deşi cunoştea un medic sau doi care fuseseră prieteni cu tatăl ei. Cu maică-sa, Anda nu avea chef să vorbească, pentru că s-ar fi năpustit cu reproşuri şi plânsete. Aşa că stătea în cumpănă: copilul acesta fusese totuşi făcut din dragoste ori, poate, mai mult din poftă, dar chiar şi aşa era un copil care ar fi avut dreptul să trăiască. Dar, fireşte, decât să-l piardă definitiv pe Gabriel, decât să vadă cum plăcerile lor se duc la naiba-n praznic, Anda era dispusă să facă avort.

Îşi întrebă în taină colegele de la Conservator: una dintre ele avortase de curând, tot clandestin, ca să nu nască vreun decreţel, adică un copil nedorit, dar scos totuşi la suprafaţă, pentru că aşa poruncise Ceaşcă şi decretul pe care îl dăduse tovarăşul secretar general al patriei socialiste. Era cât pe ce să aibă încurcături cu Miliţia, dar scăpase totuşi la mustaţă, cum se spune, fără să fie arestată, deşi fusese interogată. Aceasta îi dădu adresa unei moaşe ţigănci care locuia la periferia Bucureştiului. Anda îi ceru lui Gabriel să facă rost de bani şi cu asta basta.

În ziua cu pricina, ea nu îi îngădui lui Gabriel să vină cu ea în acel loc, de fapt nici el nu dorea aşa ceva, căci nu voia să vadă mogâldeaţa moartă scoasă din pântecul ei. Nu voia să vadă nimic. Nu voia să ştie nimic. Nu voia să audă nimic. Tot ce dorea era doar ca pântecul evreicuţei sale să fie iar disponibil pentru el, pentru căţeluş. În acelaşi timp se gândea la durerile acelea despre care se zvonea că sunt oribile, despre care se mai zvonea că un bărbat nu le poate pricepe întru totul, pentru că ar muri dacă ar fi în locul unei femei. Se gândea şi la faptul că poate Anda nu îl va ierta niciodată pentru ceea ce face acum. Aşa că Gabriel rămase închis în odaia lui, ca un sinistrat.

Anda luă taxiul ca să ajungă în acea zonă de peri­ferie a Bucureştiului: taximetristul o privi cu tâlc, price­pând ce făcea prin acele locuri domnişoara elegantă şi parfumată. Se înţelese cu taximetristul să vină să o ia peste trei ore şi să nu se mire dacă se ţine cu greu pe picioare. Şoferul, un bărbat la cincizeci de ani, o privi mâhnit. Păcat de dumneavoastră, domnişoară, îi spuse el. Bineînţeles că am să vin, adăugă taximetristul.

Anda intră în casa ţigăncii, era o casă părăginită şi chircită, dar nu neapărat murdară. Era doar sărăcăcioasă şi simplă, cu lucruri vechi ori de minimă folosinţă. Femeia, o bătrână de vreo şaptezeci de ani, o luă imediat în primire. Deja avea pregătite bucăţi sfâşiate de cearceaf, spirt, apă cu oţet şi muştar, un lighean, prosoape şi tot aşa. Mai avea la îndemână rachiu şi eter. Anda îi dădu banii de la început, apoi se dezbrăcă şi se întinse pe o masă de lemn pusă în mijlocul camerei şi aranjată ca o masă de operaţie. Bătrâna mai făcu ceva înainte să înceapă: dădu drumul la tranzistor, unde cânta romanţe Gică Petrescu. Tranzistorul făcea să duduie podeaua şi pereţii.

Apoi cotrobăiala pe dinăuntru şi durerea înţepă­toare începură. Sărută-mă cu sărutările gurii tale, căci dezmierdările tale sunt mai plăcute decât vinul. Miresmele tale îmbălsămează şi dulce mireasmă revăr­sată este numele tău, de aceea fecioarele te iubesc. Bătrâna îi pusese în gură o batistă pe care Anda o muşca precum o lupoaică rănită. Ia-mă cu tine! Ia-mă cu tine! Regele m-a dus în odăile sale. Întru tine tre­sălta-vom şi veseli vom fi foarte! Iar dezmierdările tale mai mult decât vinul le vom slăvi. Cei ce te iubesc te iubesc cu tot dreptul.

Bătrâna o atingea uşor peste gură atunci când urle­tele Andei izbuteau să se strecoare pe lângă colţurile batistei. Oacheşă sunt, dar frumoasă, fiice din Ierusalim, precum sunt corturile Chedarului, precum sunt covoarele lui Solomon! Nu vă uitaţi la mine că sunt oacheşă, fiindcă soarele m-a înnegrit. Fiii mamei mele s-au mâniat pe mine şi m-au pus să păzesc viile, dar via mea nu am păzit-o.

Gică Petrescu glăsuia desuet, mai degrabă behăia, făcea parte deja din peisajul României comuniste în anul de falsă graţie 1978. Spune tu, cel drag sufletului meu, unde duci oile la păscut, unde le odihneşti la miezul zilei, ca să nu umblu rătăcind? Dacă nu ştii unde, tu cea mai frumoasă dintre femei, ţine-te de urmele oilor şi paşte iezii tăi, pe lângă colibele ciobanilor.

Anda simţea că se fărâmiţa şi ciobea în patru, cinci, şase, şapte şi tot aşa, oh, s-ar fi alinat puţin dacă ar fi izbutit să ragă ca o vacă, da, exact ca o vacă, să scoată acel urlet animalic, nu de om, ci de jivină. Numai că ea era încă om. Mi te închipui şi te-asemăn, iubita mea, cu o mânză înhămată la carul lui Faraon. Dulci sunt obrajii tăi, alăturea de cercei, şi din stratul de mărgele curat iese gâtul tău! Făuri-voi pentru tine lănţuge aurite şi colane de argint.

Ţiganca bătrână boscorodea ceva, era nemulţumită, acolo în pântecele Andei lucrurile nu mergeau grozav. Pe când regele se ospăta, mireasma mea de nard îşi răspândea mirosul. Ca o pungă de smirnă este iubitul meu cel care odihneşte între sâni. Iubitul este ciorchinele cu bun miros de camfor, din viile de la Enghedi. Ţiganca scormoni cât scormoni şi scoase la suprafaţă un pumn de carne roşie-vineţie, fără suflet. Cât eşti de frumoasă, draga mea, cât de frumoasă eşti! Porumbiţe-s ochii tăi! Cât de frumos eşti tu, o, prea iubitul meu! Şi cât de proaspătă este coliba noastră de frunzari! Cedrii vii sunt grinzile casei noastre şi pereţii ei sunt chiparoşi.

Anda leşină de durerea aceea ca un răget de vacă; era aproape fericită că leşinul o putea scuti puţin de sfârtecare, de cotrobăială, de scotocire. Când se trezi din leşin, bătrâna o sfârşise de spălat şi îi pusese între coapse faşe groase de bumbac ca să absoarbă sângele care mugea ca o vacă afară din ea. Sângele plodului ei. Sângele ei şi al lui Gabriel. Sunt narcisul din câmpie, crinul din vâlcele sunt. Precum este crinul între spini, aşa este între fecioare draga mea. Precum este mărul între copacii din pădure, aşa este iubitul meu. La umbra lui am stat cu dor şi rodul lui e dulce în cerul gurii mele.

Bătrâna o fricţionă pe frunte şi la încheieturile mâini­lor, apoi o îmbrăcă, astfel că Anda arăta ca o păpuşă semi-decapitată atunci când taximetristul intră după ea. El m-a dus în casa de ospăţ şi flamura cu care m-a-nvelit a fost iubirea. Daţi-mi struguri ca să prind putere şi să mă înviorez, căci sunt bolnavă de iubirea lui. Petreacă-şi braţul stâng pe după capul meu şi cu cel drept să mă cuprindă strâns!

Taximetristul o sprijini şi o purtă încet la maşină, apoi o duse fără nicio vorbă la casa lui Gabriel. Aici, Anda leşină nu de durere, ci de piereală, atunci când îl zări pe iubitul ei. O, fiice din Ierusalim, juru-vă pe cerboaicele şi pe gazelele câmpiei, nu treziţi, nu o sculaţi pe draga mea, până ce nu-i va fi voia! Apoi dormi cu de-a sila, ca să prindă puteri. Dar ochii nu voia să-i deschidă, ca să nu-l vadă pe Gabriel.

Până la urmă, neştiind ce să facă, dar înţelegând că nu e bine defel, bărbatul fugi şi o aduse pe mama Andei. Matura evreică zdravănă la trup chemă un taxi şi o luă pentru totdeauna pe fiica ei de acolo. Aud glasul celui ce-mi este drag! Iată-l că vine, trecând din munte-n munte, sărind peste coline. Iubitul meu este asemeni iedului sălbatec, asemeni este puiului de ciută. Iată că se strecoară pe după zidul nostru, se uită pe fereastră, pândeşte prin zăbrele.

Peste câteva luni, cele două femei zburau cu un avion Tarom scârţâind spre Israel, fiindcă erau aşteptate la Ierusalim. Ţara Făgăduinţei le primea în pântecul ei gras. Alesul meu vorbeşte şi rosteşte către mine: Scoală, iubita mea, frumoasa mea, şi vino după mine. Priveşte, iarna a trecut, ploile au contenit şi nu mai sunt. Florile s-arată-n câmpie, vremea tăiatului viei a sosit şi glasul turturelei se aude pe hotar. Smochinul odrăsleşte şi via înflorită mireasma şi-o revarsă. Scoală-te, draga mea, o, prea frumoasa mea, şi vino după mine.

Anda se gândi destulă vreme după aceea la Gabriel, atât la căţeluşul ei pofticios de odinioară, cât şi la bărbatul căruia i se înecaseră genele atunci când ea refuzase să îl mai vadă şi să îşi ia rămas-bun de la el, după ce se hotărâse să emigreze în Israel. Ce să faci cu un bărbat care nu ştie că te iubeşte şi care e gelos pe un plod mort!? Ce să faci cu el? Porumbiţa mea, cu cuib în crăpături de stâncă şi-n pereţi prăpăstioşi adăpostită, arată-mi chipul tău şi glasul tău mă lasă să-l ascult, căci glasul tău e dulce şi faţa ta e frumoasă! Ce să faci cu bărbatul pe care îl iubeşti, dar care nu ştie că te iubeşte? Ce să faci cu bărbatul pe care l-ai crescut pentru tine? Doar să îl părăseşti, numai asta se poate face. Pe el şi pe acel plod oricum lepădat în groapa de gunoi a unei ţigănci bătrâne. Prindeţi-ne vulpile, puii de vulpe care ne strică viile, atunci când viile noastre sunt în floare!

După unsprezece ani, Anda tocmai avea un concert de pian la Ierusalim, când în fosta ei ţară se petrecu ceva, avu loc un soi de avort precum cel pe care îl făcuse ea cu atâta sfârşeală odinioară, într-o ţară unde plozii trebuiau lepădaţi şi ucişi dacă nu erau doriţi şi iubiţi. Revoluţia din decembrie îi aduse aminte de România: iar când văzu gaura din steag, înţelese că ea însăşi, cea de odinioară, fusese o gaură în steag. Îşi aminti de Gabriel. Pe străzile Bucureştiului, bărbaţi tineri şi maturi piereau la nimereală, pentru ceva ce se chema libertate.

Se gândi la Gabriel cu o sfârşeală în stomac, din care pricină câteva zile nu izbuti să cânte la pian. Poate că şi Gabriel murise printre bărbaţii aceia. Sau poate că trăia. Al meu este alesul meu şi-a lui sunt eu. Iubitul meu îşi paşte mieii printre crini. Până nu cade umbra cea de seară, vino, iubitul meu, vino săltând ca o gazelă, ca un pui de ciută, peste munţii Beterului! O dureau mâinile, o durea ceva, un lucruşor bine zăvorât în creier.

În ziare scria că românii cred că Bucureştiul va fi de-acum un Nou Ierusalim. Anda începu să râdă isteric. Ţara în care îşi lepădase plodul. Iar aici, ţara în care devenise pianistă faimoasă. Unde se căsătorise cu un evreu ca şi ea, un om mai bătrân decât ea cu vreo zece ani, bun şi răbdător. Şi unde nu avea copii, pentru că nu mai voia aşa ceva. Noul Ierusalim şi Ierusalimul. Căutat-am noaptea în aşternutul meu, căutatu-l-am pe acela după care inima mea tânjeşte, căutatu-l-am, însă nu l-am aflat. Şi m-am trezit atunci şi am cutreierat cetatea, uliţele şi răspântiile largi, şi am căutat pe acela după care inima mea tânjeşte, l-am căutat, însă n-am dat de el.

 

(fragment din romanul Un singur cer deasupra lor)