Interviu cu A. R. Deleanu  (Flavius Ardelean) de Camelia Teodora Bunea

(Notă: A. R. Deleanu a răspuns la acest interviu în decembrie 2012. Pentru publicarea lui în revista Tiuk! în vara anului 2013, autorul a revenit asupra întrebărilor şi a inserat completări. Acestea se găsesc între paranteze, italic. Exact ca această completare.)

Tratez cărţile care îmi plac ca pe o chestiune de credinţă: intim şi conflictual

C. B.: Bună, Flavius! O să încep destul de direct cu una dintre întrebările cumva iritante (pentru că e repetitivă şi pe mine acest caracter al ei mă face să conştientizez cât de greu este  să  ajungi să fii cunoscut ca autor în România). Aşa că, pe scurt, ce ai putea să le spui cititorilor despre Flavius Ardelean? Dar despre această mască, A. R. Deleanu? De ce această nevoie de suspans, de dedublare?

A. R. D.: Bună, Camelia! Cred că e greu, da. Nu ştiu cum e să fii cunoscut ca autor în România şi nici nu ştiu dacă e ceva de dorit. Despre mine pot să spun că am luat-o pe mai multe căi în încercarea a-mi găsi locul, acceptând greu şi oarecum târziu că unica meserie pe care o pot avea este legată de cărţi. Am studiat relaţii internaţionale şi studii europene la Cluj – am uitat tot. A rămas doar memoria Clujului, îmbibată în piele, de nescuturat. Apoi am făcut un master în management cultural într-un orăşel baroc de lângă Stuttgart (vorbesc germană de la grădiniţă, e a doua mea natură; nimeni din familia mea însă nu ştie germană – e bine că nu au putut face temele cu mine când eram mic). Apoi am revenit în ţară şi am devenit corporatist. Mi-a trecut după un an, când am decis să plec în Oxford să studiez publishing. Iubirea mea pentru cărţi e bolnăvicioasă, aşa că am decis să nu mai ignor asta şi să fac din pasiunea mea o carieră. Mai mult decât să scriu îmi place să citesc. Am fost baterist pentru câţiva ani la o trupă din Braşov, apoi la The Others din Cluj, trupă de care încă se mai vorbeşte pe la colţuri, şoptit, ca prin vis. Cică. (Între timp The Others s-a reîntors pe scenă.) Nu ştiu dacă mai pot spune ceva despre mine, dar da, pot spune despre A. R. Deleanu. Mărturisesc că ai dreptate – iniţial s-a vrut a fi o mască. Simţisem prin 2010 că scrisul meu o ia într-o altă direcţie – debutasem în 2006 în revista de cultură Familia de la Oradea cu poezie, proză scurtă şi publicistică şi mai publicasem apoi în Tiuk!, Egophobia, Dilema Veche şi alte câteva – şi aveam nevoie, pentru confortul meu, de o nouă identitate. Prozele scurte din perioada aceea – proze bizare, întunecate, horror – nu semănau deloc cu ceea ce scrisesem până atunci. Erau mai bune, dar doar pentru că ce scrisesem până atunci era slab. Am devenit mai sigur pe mine cu fiecare proză scrisă – între timp sunt destul de mulţumit de prozele mele scurte şi intenţionez să le public într-un volum în toamna lui 2013, pentru a încheia un ciclu început, după cum ziceam, prin 2010 – (va apărea la editura Herg Benet şi poartă numele Acluofobia; prefaţă de Mircea Pricăjan şi ilustraţii de Claudia Niculescu) şi am început să scriu romanul Îmblânzitorul apelor, ideea plutea prin capul meu de vreo 9 ani. „Masca” m-a ajutat să termin romanul şi să scriu mai departe şi mi-am asumat noua identitate cu care mă simt bine. Sună schizofrenic şi sunt sigur că medicii pot explica fenomenul mai bine decât mine. Pot doar să spun că perioada aceea de un an de scris intens a fost magică, acel nou individ făcându-şi treaba sub protecţia mea. Şi eu sub a lui. Între timp s-a dus dracului şi misterul şi anonimatul. Gloria m-a muşcat de fund şi am început să apar din nou, să citesc, să fac poze, să dau interviuri etc. Spun din nou pentru că o mai făcusem o dată pe când eram muzician şi crezusem că mă vindecasem. Naiv. Acum se ştie că A. R. Deleanu e Flavius Ardelean şi nu mă mai interesează, nu e ca şi cum multă lume ar şti de mine. (Ba mă interesează şi voi lua măsuri.)

C. B.: Să înţeleg că îţi este greu să scrii? Te consumă scrisul?

A. R. D.: Mă consumă aşteptarea, pregătirea, preliminariile. Scrisul în sine curge relativ uşor, dar asta pentru că m-am obişnuit. E un meşteşug, trebuie exersat zilnic. Dar la început, da, mi-a fost greu, nu mergea nimic. Când spun început mă refer la începutul perioadei A. R. Deleanu. Ce scriam înainte de asta venea uşor, dar pentru că era slab. De când a venit A. R. Deleanu în viaţa mea cu ideile şi fiţele lui, scrisul a devenit mai complicat, mai sofisticat, dar şi mai serios. Chestiune de viaţă şi de moarte, aş spune dacă aş vrea. Dar nu spun. Iată c-am spus. Ce ne facem acum?

C. B.: Crezi într-un soi de inspiraţie dată de ceva extern sau consideri că scrisul vine de undeva din interior?

A. R. D.: Habar nu am de unde vine scrisul. Poate fi inspiraţie divină sau dereglare chimică. Atâta timp cât funcţionează nici nu mai contează. Nu cred în aşteptarea inspiraţiei – dacă aş aştepta, nu aş mai scrie nimic. Pentru că, după cum spuneam, evit să scriu, mă chinuie tot ce e înainte şi după scris. Aşa că nu las să se întâmple prea des şi scriu zilnic. Când am alte treburi şi nu am timp de scris devin morocănos şi amărât. Deci cred în a sta pe scaun şi a scrie chiar şi când nu am chef. Trebuie.

C. B.: Ce ţi-ai dorit ca debutant? Ce s-a împlinit şi ce nu?

A. R. D.: Mi-am dorit să se vândă tot tirajul. S-a împlinit în trei luni (cred că mai degrabă cinci). Ca o profeţie. S-au întâmplat şi altele care contează, dar pe care nu mi le-am dorit în mod explicit (cronici în România literară, Observator cultural, Familia), dar care mă bucură. Lecturi, întâlniri cu cititorii, lansări în cinci oraşe. Bine, aş vrea eu mai mulţi oameni pe profilul de autor pe Facebook, dar prea vreau multe, nu? Haha. Ce-o mai veni e binevenit.

C. B.: Pentru tine a scrie înseamnă a acapara lumea? Sau altfel spus, există o dimensiune etică a romanului tău Îmblânzitorul apelor: simţi că lumea contemporană a atins deja acel punct acut în care numai o epurare (prin apă fiind varianta ta) mai poate schimba ceva?

A. R. D.: Sper că romanul meu nu are o componentă etică. Am încercat să evit tezismul (Miheţ mi l-a reproşat în România literară, pe bună dreptate), dar nu prea mi-a ieşit în totalitate. Nu cred că trebuie să educ, să curăţ, sau orice altă activitate sanitară. Intenţionez să spun poveşti, de aceea mă şi numesc mai degrabă şi mai des “povestitor” şi nu “scriitor”. (Nu mă mai numesc nici aşa; am observat că deseori unii scribi de pe la noi îşi spun aşa pentru a se scuti de datoria de a scrie bine, de a avea o voce proprie, de a oferi o proză îngrijită.) Cum foloseşte cititorul povestea mea, nu mai e treaba mea şi, din momentul în care povestea a ieşit în lume, nu mai îmi aparţine. Cred că lumea e încă suportabilă, cred că se mai pot schimba multe, încă am speranţe şi planuri. Păcatele mele. Dar, ca să fiu cu totul sincer, nici eu nu prea ştiu ce am vrut să zic şi să fac în cartea astea. Încă de la început am simţit că nu o controlez, ci invers, ea pe mine. A cam făcut ce a vrut şi a ieşit cum a vrut. Este însă o poveste la care ţin şi sper să o pot iubi toată viaţa cu această afecţiune a părintelui care cunoaşte defectele şi infirmităţile copilului său.

C. B.: Există vreo legătură implicită, o experienţă (mediată sau i-mediată) cu sau despre apă, care să te lege pe tine ca autor de tema romanului?

A. R. D.: Da, mi-e frică de ea. Nu ştiu să înot. Duş fac, n-am încotro.

C. B.: Dacă ar fi să-ţi alegi un personaj preferat din roman, care ar fi acela?

A. R. D.: Musafirul nepoftit.

C. B : Pentru că...

A. R. D.: Pentru că e al nostru, al tuturor.

C. B.: Dacă ai avea ocazia unei reeditări, ai mai schimba ceva la Îmblânzitorul apelor?

A. R. D.: Din câte ştiu va exista cel puţin o reeditare. (Corect.) Aş schimba una-alta, da, dar schimbările sunt mai degrabă de ordin estetic şi de marketing.

C. B.: Deci ai schimba totuşi câte ceva pe ici-colo...

A. R. D.: Dacă tot întrebi: coperta, blurb-urile de pe coperta 4 (acum că am câteva cronici faine), bio de autor. Aş mai schimba şi unele cuvinte, propoziţii, pe alocuri, pe acolo pe unde citesc cu capul întors într-o parte, gândindu-mă ce naiba o fi fost în mintea mea. Dar la structură nu voi schimba nimic. Povestea este, cu bune şi rele, expresia unei perioade a vieţii mele. Dacă aş începe să o schimb, ar fi ca şi cum mi-aş modifica trecutul. Ceea ce facem toţi la un moment dat în timpul vieţii, dar încă nu e momentul pentru asta.

(A doua ediţie va apărea la Casa de Pariuri Literare cândva în 2013. Am făcut peste 120 de modificări şi am adăugat o prefaţă de autor şi o pagină de mulţumiri.)

C. B.: La una dintre întâlnirile CenaKLUbului tiuk! am înţeles că te-ai apucat de scris sau că ai avea în vedere un al doilea roman. Ne poţi împărtăşi câteva detalii despre acest al doilea proiect?

A. R. D.: Da, am început să lucrez la el, dar am făcut o pauză pentru alte treburi, alte texte, documentări etc. De la 1 ianuarie îmi reiau programul şi îl continui, sperând ca în toamna lui 2014 să fie pe piaţă. (Sau poate mai târziu, nu mă grăbesc.) Dacă iese ceva. Nu vreau să spun prea multe despre el, chiar dacă îl ştiu în întregime. Sinopsisul e pe hârtie. Va fi în alte timpuri, alte locuri. Va avea trei părţi...  aş vrea să îţi povestesc, dar mai bine nu. Vor fi mai multe personaje şi, acolo unde în Îmblânzitorul apelor era apa, aici va fi focul. Am şi titlul, dar – ghici ce? – nu ţi-l zic. Până atunci sper să public volumul de proze scurte la care lucrez în paralel (s-a rezolvat) şi după cel de-al doilea roman trebuie să mă apuc de o altă carte despre un copil care m-a vizitat în starea de veghe într-o dimineaţă în Germania, şoptindu-mi numele şi cucerindu-mă. Însă va trebui să mai aştepte câţiva ani ca să iasă la lumină. Sau la întuneric, nu ştiu exact.

C. B.: Care este autorul tău preferat, sau, ca să fie mai puţin sec, un top 5 poate?

A. R. D.: Prefer să nu. Tratez cărţile care îmi plac ca pe o chestiune de credinţă: intim şi conflictual. Pot doar să îţi spun că după 2666 de Roberto Bolano e foarte greu să mai scrii roman.

C. B.: Cum ţi se par cititorii români? Ai vrea să le sugerezi/reproşezi ceva anume?

A. R. D.: Nu am ce să le reproşez. Le datorez prea multe.

C. B.: Ai schimba ceva la lumea literară românească?

A. R. D.: Nici aici nu mă văd în măsura de a-mi da cu părerea. Nu sunt membru al USR, nu fac parte din cenacluri, nici măcar nu sunt un autor cunoscut. Nu fac bani din scris, am doar o carte publicată. Nu am plecat pe burse de artist (nici n-am aplicat), nu am primit premii (nici nu mă interesează). Cumva nu aparţin lumii literare. Sunt doar un povestitor şi atât. (Iar mi-e ruşine cu mine.) Pentru că studiez managementul editurilor îmi pot da cu părerea despre una şi alta, dar prefer să nu o fac. Nu din precauţie, ci pentru că nu sunt plătit să o fac, haha.

C. B.: Şi, ca ultimă întrebare, ce i-ai sfătui pe tinerii care încă nu au debutat şi care ar dori să facă acest pas?

A. R. D.: Să citească mult şi să scrie mult. Ar fi greşit să dau alte sfaturi pe lângă acestea două, elementare şi evidente, pentru că fiecare om e diferit şi fiecare autor lucrează altfel şi se aşteaptă la diferite lucruri. Da, uite, poate că ăsta ar mai fi un sfat: să nu se aştepte la prea multe. Şi încă unul: să fie consecvenţi şi drepţi în faţa lor şi a responsabilităţii pe care o au în scris. Şi încă unul: să-şi respecte cititorii. Câte sfaturi! Uite ce mi-ai făcut...

Braşov, decembrie 2012 / revăzut în iunie 2013 la Oxford.

www.deleanu.weebly.com