„Moloh” de Michael K. Iwoleit,

Millennium Books, 2013

Traducere din limba germană de A. R. Deleanu

Unu

- Eşti enervant, Kessler, zise Kovac căutând într-un bol o gumă de mestecat stupefiantă. Cele două săculeţe cu medicamente de-o parte şi de cealaltă a gâtului se umflau ca branhiile. Martin nu-l mai văzuse niciodată altfel decât cu capul de un roşu aprins, dar acum părea că poate exploda dintr-un moment în altul. Era un tip solid, cu o  ceafă ca de taur, care, chiar şi între piesele masivului său mobiler antic, părea un luptător de sumo la o zi de naştere pentru copii.

- Eşti cel mai jegos ratat pe care l-am întâlnit vreodată. Dacă nu aş şti că te şi pricepi la ce faci, te-aş arunca chiar eu cu un şut în fund direct în stradă. Deci, care-i treaba?

Stătea în faţa unui perete din monitoare, împărţit în zeci de ferestre pentru canalele web-tv administrate de consorţiul său. Martin vedea bucătari turci care amestecau măruntaie respingătoare, moderatori în magazine online cu rânjete cimentate care lăudau implanturi în posterior pentru femeia modernă, prezentatori de ştiri care citeau în faţa logo-urilor sponsorilor ultimele veşti despre catastrofe. Sonorul era dat atât de încet, încât suna ca bâzâitul insectelor în spatele lambriurilor de pe perete. Monitorul era, în afară de o lampă care proiecta un punct strălucitor pe bărbia triplă a lui Kovac, singura sursă de lumină din încăpere, şi potopul de imagini dădea naştere unei adieri de nelinişte printre rafturile de stejar şi vitrinele din jur.

- Şi eu mă bucur să te văd, zise Martin. O asemenea întâlnire încălzeşte sufletul.

Lângă el avea o geantă de piele în care îşi îndesase restul catrafuselor, câteva doze de bere şi pachete cu mâncare, rufe nespălate şi, pe deasupra, legate bine cu nişte curele, o cutie cu obiecte de stocare a datelor şi două laptopuri, care funcţionau doar când erau în toane bune. Aerul din birou era atât de închis, încât, după două minute, cămaşa i se lipise de corp. De deasupra biroului lui Kovac se învolbura un nor de parfum către el, şi nu vru să speculeze ce mirosuri ale corpului era menit să acopere.

Degetele ca nişte cârnaţi ale lui Kovacs se chinuiau în zadar cu celofanul gumei de mestecat. În cele din urmă o aruncă într-un colţ al camerei şi arătă către bagajul lui Martin.

- Ce se întâmplă? Vrei să pleci undeva? îl întrebă. Există o speranţă întemeiată că acest oraş va scăpa în sfârşit de unul dintre cei mai răi paraziţi ai săi?

- Ştii doar că n-aş putea să îţi fac aşa ceva, zise Martin. Nu, am plecat. Am locuit în ultima jumătate de an într-o franciză în Volmerswerth. Patruzeci de metri pătraţi într-un complex de apartamente lângă Düssel, pe unde măcar nu umblă ultimele scursuri. Drăguţ cartier, nu am fost bătut în tot timpul acesta decât de două ori şi băieţii nici măcar n-au mai scos bâtele de baseball. Complexul a aparţinut unui investitor belgian, dar acum au cumpărat chinezii totul. Naiba ştie ce vor să facă cu treaba asta, dar au alăturat două apartamente, preţul pe metru pătrat s-a triplat, şi acum câteva sute de oameni pot campa în pădurea Grafenberg. Am zis să îţi fac o vizită, până nu-mi vine şi mie rândul, să-mi suflec mânecile, să te îmbogăţesc mai mult decât eşti deja şi să dispar pentru totdeauna. Ce spui, merită?

Kovac zâmbi strâmb ca în faţa unei glume pe care o mai auzise de mii de ori.

- Să înţeleg că eşti iar pârlit până la oase? Asta ar însemna că, în cele opt luni de la ultimul nostru job – care, apropo, nu şi-a meritat toţi nervii şi banii -, ai ars şaizeci de mii de euro? Ce ai făcut? Te-ai futut peste tot prin sudul oraşului?

- La ce te aşteptai, şefule? Sunt un artist în meseria mea. Lumea se aşteaptă de la mine să fiu un excentric. Mi-ai mai da şi cea mai de rahat sarcină dacă ai afla brusc că sunt de nădejde? Dacă mi-aş respecta termenele limită? Dacă mi-ar păsa de drepturile presei? Te rog.

- Ia uită-te aici, spuse Kovac şi arătă înspre trei ferestre înrămate în negru din colţul din dreapta-jos al peretelui de monitoare, în care se transmiteau numai mire de reglaj.

- Doliu. Trei canale de seriale şi telenovele care înainte nici nu se puteau descotorosi de abonamente. Cu siguranţă nu erau ultimii pe care să trebuiască să-i fi angajat. Indienii ăştia de căcat produc acum chestiile astea cu generatoare narative automate şi programe pe calculator. Nu mai facem faţă. Au trecut vremurile bune, Kessler. Încă doi ani şi nu mai ştie nici naiba că am existat şi noi. M-aş lăsa înmuiat, dacă ai da dovadă măcar o dată de genialitatea pe care am sperat-o mereu din partea ta. Trebuie să reintrăm în discursul public, cu orice preţ. Avem nevoie de un ciocan. Trebuie să facem căcatu’ praf. Eşti în stare?

- La aşa ceva sunt campion mondial. Îmi dai voie?

Într-un colţ al biroului atârna de un stativ demodat o hartă a oraşului din hârtie electronică. Înfăţişa întreaga întindere a megalopolisului Rin-Ruhr, de la Kölnul de odinioară pâna la Recklinghausen, un covor de petice din sute de unităţi economice autonome, marcate cu logourile proprietarilor francizelor, pe alocuri câteva pete jenante ale unei zone administrative. La gestul indiferent al lui Kovac, Martin se duse la hartă, trasă cu degetul arătător un dreptunghi de la Cotul Rinului până la fosta graniţă de sud a Duisburgului şi mişcă puţin din mână, până când culorile dreptunghiului decupat se iviră puternic.

- Să îţi arăt ceva, zise. De când s-au retras americanii din Pakistan şi noul guvern a abrogat legile stării de urgenţă, unele concerne lovite de criză pot privi ceva mai optimist către viitor şi au început asanarea. Aşa şi-au dat şefii seama că încă mai deţin o grămadă de parcele, care ar putea să le aducă nişte bani. Uită-te la colţul acesta, de la zona aeroportului şi Kaiserswerth, până la Duisburg. Şaptezeci la sută din parcele aparţine consorţiului DHR, iar în ultima vreme acesta a cumpărat o mulţime de francize mai mici, ca să transforme regiunea într-o unitate administrativă mai mare. I-au alungat pe vagabonzii corupţi care şi-au băgat jumătate din chirii în propriile buzunare şi vor să construiască ceva nou. Ceva pentru bogătaşii din Australia şi Oceania care vor să evadeze dintr-un Eldorado al cancerului de piele în Europa. Dar există o problemă. Totuşi, cinsprezece kilometri de Rin străbat mijlocul regiunii...

- Nu mă lua din nou cu vechiul text, zise Kovac. Vrei să fii prostănacul cu numărul o sută de mii care o ia pe ruta ecologismului şi a milei? Infecta troacă ce a fost cândva mândrul Rin. Turmele de fugari demne de milă din toată lumea care îşi duc traiul sărăcăcios pe pământul infestat al malului Rinului, pentru că nu-s toleraţi nicăieri pe această lume rea. Excelentă idee, Kessler, n-a mai fost. Asta o să ne scoată de pe minus.

Martin aşteptă o clipă, până îşi potoli Kovac accesul de agitaţie.

- Se vede că nu eşti la curent cu unele lucruri, spre deosebire de mine, zise apoi. Au trecut deja opt ani de când administraţia locală a renunţat la încercările sale de asanare a ghetourilor de pe malul Rinului. De atunci nu-i mai pasă nimănui de ce se petrece acolo, în afară de câteva organizaţii caritabile. Cine îşi bagă curul într-o circumscripţie a unei francize are destul de furcă în a încerca să nu zboare de acolo. Între timp, ghetourile se întind până la Leverkusen, pe o suprafaţă de câteva sute de kilometri pătraţi. Nu se prea observă pentru că sunt numai două fâşii de teren pe malul Rinului, dar bănuiesc că acolo locuiesc vreo patru milioane de coate-goale, care devin pe zi ce trece tot mai mulţi. Te-ai întrebat vreodată cu ce trăiesc omuleţii ăştia? Chiar şi dacă ar hali toţi munţii de gunoi din zonă sau ar fura tot ce nu se urcă suficient de repede în copaci de prin cartierele burgheze prost păzite, tot ar trebui să flămânzească pe capete sau să crape de la apa jegoasă. Ar fi trebuit demult să devină canibali care să se mănânce între ei. Dar nici urmă de aşa ceva.

- Unde baţi cu asta?

- Mergi pe promenada din jurul Cotului Rinului şi o să îţi dai seama singur. Ce-i acolo jos nu mai seamănă a mahala. Dimpotrivă, a luat naştere o comunitate înfloritoare. Au demolat cocioabele jalnice de sub Turnul Castelului şi au ridicat în locul lor module rezidenţiale cu filtre de aer şi rezervoare de apă, cum se folosesc în cazul adăposturilor de urgenţă în francize ieftine. Sute de astfel de module. Costă două mii de euro bucata. Am întrebat. De unde vin toate astea? Cine plăteşte pentru ele? Hoinăresc toată ziua, mii de făpturi emaciate, care se târăsc printre cocioabe şi cască gura în jur ca drogate. Înainte mahalalele erau un infern. Poliţia nici măcar nu intra înăuntru de frica războaielor între bande, cel mult trăgea câteva salve de mitralieră de pe promenadă şi atât. Şi azi? Am ajuns acum câteva zile din greşeală până la malul vestic, pe când căutam prin Neuss un motel unde să înnoptez. Aveam lucrurile astea spălate, deci părea să am bani. Făceam pe mine de frică, dar nu aveam de fapt niciun motiv. Nici nu m-au băgat în seamă. În schimb, peste tot erau oameni preocupaţi să descarce containere şi module din remorci. Te întreb: ce se petrece acolo?

Kovac îşi smulse săculeţii pentru infuzie de pe lateralele gâtului şi îşi masă pielea din jurul ambelor suporturi de ventil.

- Sunt sigur că îmi vei spune tu.

Martin se aşeză din nou la birou şi alese, fără să întrebe, o ţigaretă cu haşiş dintr-o cutiuţă chinezească lăcuită, în care Kovac păstra o amestecătură de droguri.

- Nu, habar n-am, zise el. Dar instinctul îmi spune că se întâmplă ceva ciudat. O vorbă din popor pentru capitalişti şireţi spune: unde se investeşte, trebuie să fie şi un investitor. Şi unde e un investitor, trebuie să existe şi speranţa că investiţia rentează. Nimeni nu bagă din pură filantropie câteva milioane într-o armată de refugiaţi chinezi şi africani. Cineva a descoperit în locuitorii mahalelor o forţă de muncă lucrativă. Se pune însă întrebarea: cu ce scop?

- Speculezi, Kessler. Vorbeşte pura disperare din tine. Dacă se dezvoltă malul Rinului, de ce nu te muţi acolo? N-ai nevoie de un nou loc unde să stai? Asta cu căscatul-gurii-în-jur-ca-drogatul îţi iese de minune.

Martin scrijeli spătarul scaunului cu capătul ţigării, lăsând o mică urmă de arsură pe imitaţia de piele.

- Deci nu ţi-e de ajuns?

- Nu. Am şi eu o vorbă din popor pentru tine. Există doar două lucruri cu care se poate mobiliza un public de milioane de oameni, îndeajuns cât să ne salvam fundul: cu ceva care să-i excite, sau cu ceva care să-i sperie.

- Atunci sunt pe drumul cel bun. Cu siguranţă ştii că tipii de la DHR nu sunt elevi de seminar teologic. La nord de Kaiserswerth vor să o facă lată. În prima etapă a construcţiei trebuie ca cinci kilometri din canalizarea Rinului să dispară pur şi simplu sub plăci de beton. S-a vrut aplatizarea cocioabelor de pe ambele maluri, şi cel puţin o sută cincizeci de mii de refugiaţi riscau să rămână fără locuinţă. Din districtele francizei DHR abia dacă răzbeşte ceva în afară, de aceea cei de la DHR nici nu şi-au impus constrângeri în ceea ce-i priveşte pe cei mai săraci dintre săraci. Acum două luni s-au planificat primele evacuări. Echipele de intervenţie au fost de părere că e de ajuns să pulverizeze gaze lacrimogene şi să împuşte nişte golani. Dar nu avea să fie aşa uşor. Acum e un adevărat mic război acolo.

- O clipă…

Kovac tastă ceva pe tastatura de sub cotul cu care se sprijinea şi un holoproiector îi aşeză în aerul din faţa lui o mică fereastră cu un text.

- Aşa e, am avut ceva la ştirile regionale. Cică ar fi fost o razie, pentru că arabii tineri îşi vând marfa chiar şi preşcolarilor. Am aici doar o notiţă scurtă, fiecăruia i se povesteşte altceva. Şi-au împărţit o împuşcătură pe cinste. Se zice că firma care se ocupă de protecţia graniţelor şi care lucrează pentru francizele din jur ar fi atomizat două sute de arabi. Dar acum e din nou linişte, nu?

- Prostii. Dacă vrei să ştii adevărul, ar trebui să tragi cu urechea şi să afli de ce e acum atmosfera atât de bună în rândul mercenarilor. Uită-te aici.

Îşi dădu şuviţele unsuroase din frunte şi-şi pipăi cicatricea de deasupra ochiului drept.

- Aici m-a lovit un nenorocit pentru că devenisem prea curios. În Grafenberg, pe locul fostei cazărmi, nu departe de spitalul de nebuni, e acea gară de transfer. După ce m-am prins că acolo se petrece ceva, m-am dus de câteva ori să spionez. Momentan sunt o grămadă de locuri de muncă pentru soldaţi cu experienţă. În incintă sunt terminale, nici măcar nu se ştie cine e beneficiarul. Cine vrea să participe, se înregistează prin scanarea retinei şi prin amprentarea palmei şi, dacă dispune de un cazier atrăgător, primeşte un e-mail cu planul operaţional. După o zi, un marfar aduce echipamentul şi poate începe. Din câte am putut să văd, odată la câteva zile e detaşat un grup de câte o sută de inşi către Kaiserswerth. Deocamdată e vorba numai de un segment scurt din Rin, lângă Langst, dar cine ştie cum mai evoluează. Tipii pur şi simplu se retranşează în spatele barajului, deasupra cocioabelor, trag asupra unităţilor de construcţie şi asupra comando-ului de evacuare, când se arată unul sau altul, şi, după ce şi-au consumat muniţia, îşi aruncă morţii şi răniţii în râu şi se cară. DHR a băgat frica în economia francizelor, multe alte firme vor să le calce pe urme cu modernizarea. De ce crezi că am fost dat afară din casă? Şi peste tot se lungesc mahalalele Rinului ca răni purulente. Imaginează-ţi, ce ne-ar aştepta dacă li s-ar acorda refugiaţilor sprijin paramilitar peste tot pe unde ar trebui nivelat? Deci, nici asta nu e o ştire?

Kovac avea iar o recoltă nouă atât de perversă în cutiuţa sa cu comori, încât era o adevărată bucurie. Martin trase de două ori în piept şi avu senzaţia că scoarţa sa cerebrală se ridică la o jumătate de metru deasupra craniului. Însă gândurile îi rămăseseră limpezi şi, cu ochii unui voyeur care se uită prin web-cam sub rochiile adolescentelor, înregistră cu o claritate supranaturală fiecare mişcare de pe chipul lui Kovac. Acesta era momentul aşteptat: ochii lui Kovac daţi numai un pic peste cap, îndreptaţi către tavan, ca şi cum ar fi invocat sprijinul divin, resemnatul dat din cap care îi provoca tremuratul fălcilor lăsate.

- Eşti declinul meu, Kessler, zise el. Ceva trebuie să fi greşit în cealaltă viaţă. Fă-mi o favoare, bine? Treaba asta trebuie să fie impermeabilă. Nu te mai făli ca un profesionist, ci şi cercetează ca unul. Nu vreau să mă lupt din nou cu crema legiştilor din Meerbusch. Ăştia abia aşteaptă să trompetăm jumătăţi de adevăruri uşor de atacat în instanţă şi atunci putem să ne facem bagajele. Deci, fapte solide şi primeşti un spaţiu de emisie pe care să-l putem transmite pe toate canalele de ştiri şi de documentare. De ce ai nevoie?

Martin rânji şi corpul său slăbit de porţii de mâncare mici fu străbătut de un sentiment de bine.

- Două echipe de filmare. O echipă de cercetare cu trei, patru specialişti care să cunoască trucuri actuale în spart coduri. Şi un adăpost modest, dar inspiraţional, pentru următoarele opt săptămâni. Nici ceva drăguţ pentru necesităţile fizice nu ar fi rău.

- Nu exagera, băiete!

Kovac nu-şi putea ascunde faptul că, în ciuda experienţelor trecute, îşi punea speranţe serioase în acest proiect. Martin încă nu dăduse cu piciorul întregii sale încrederi....

- Îţi pun imediat diurna pe cartea de credit. Mergi după colţ la Hyatt, freacă-ţi jegul de pe mutră şi fă-ţi rost de ceva de îmbrăcat. După ce o să arăţi din nou ca un om, coboară la şefa de logistică, o să se ocupe ea de... Ah, ce mai atâta, ia-o direct cu tine, dacă vrei. Dar numai pentru o noapte, s-a înţeles? De mâine se munceşte.

 

Cartea poate fi comandată aici:

 

http://www.millenniumpress.ro/9786068113760.html