Zahar PRILEPIN

PATOLOGII

(fragment de roman)

(Traducere din limba rusă de Mihail Vakulovski,

pentru editura Curtea Veche)

În fiecare cameră sunt întrebat când vor veni ajutoarele. Nu ştiu când.

Sărind peste câteva trepte deodată, coborâm spre poziţiile ocupate de băieţii lui Hasan.

Plohiş stă pe scară, între parter şi etajul întâi, din gură îi curge – lung – salivă.

- Plohiş, eşti rănit? – îl întreb şi mă uit la faţa lui, mă aşez lângă el.

Plohiş îşi ridică moaca cafenie, care seamănă cu un tort cu două sprâncene albicioase.

- Am tot înghiţit nisip... – zice el. Şi scuipă din nou.

Ochii lui sunt puţin înnebuniţi, de parcă ar fi beat.

- Iar băieţii unde-s? – îl întreb, dar, uitându-mă la Plohiş, înţeleg că nu mă aude.

Sanea se grăbeşte să ajungă jos, la parter.

- Eşti contuzionat? – ţip la Plohiş.

Plohiş îşi ridică din nou privirea spre mine şi-mi răspunde foarte calm:

- Ce „contuzionat”, în pula mea?... Hasan a tras o serie lungă de kalaşnikov exact de lângă urechea mea. Nu aud nici o pulă. Cecen idiot...

Mă duc după Sanea. Observ că nu se mai împuşcă aşa de mult ca înainte. Aud de câteva ori în staţie vocea lui Stolear:

- Încetaţi focul! Încetaţi focul! Fiţi atenţi, monitorizaţi!

„Oare chiar s-au retras?” – mă gândesc mirat şi bucuros.

Văzându-i pe băieţi, pe Hasan şi pe Vasea, sunt gata să ţopăi de fericire, iar moaca mea plină de praf se întinde în cel mai gingaş zâmbet pe care-l poate exprima fiinţa mea.

- Ce poziţionare! – zice Hasan, zâmbitor şi excitat. – Împuşcăm doar pe uşă.

- Egor, ai avut dreptate, - îl întrerupe Vasea, - s-a tras spre noi din aruncătorul de grenade.

- Au nimerit?

- Dacă ne-ar fi nimerit n-am fi stat aici. Probabil că de la poartă au tras. Au nimerit sub scară, din care au sărit bucăţi de beton în noi, pe toţi ne-a nimerit. Apoi, când cicii au fugit lângă şcoală, au început să arunce grenade în coridor. Se rostogolesc pe coridor de parcă ar fi vii, ceva de groază...

Vasea râde, mulţumit.

- Au distrus toaleta cu grenade, irozii... – adaugă Vasea.

Pereţii coridorului sunt distruşi, de parcă ar fi fost întors pe dos. Plafonul a căzut până la grinzile de lemn.

- Sanea, tu ziceai... de Grişa? – întreb.

Sanea dă din cap, afirmativ.

Băieţii tac. Ne aprindem câte o ţigară – ce-am putea face altceva?

Nu se mai împuşcă spre şcoală, se pare. Dar cineva din şcoală nu se potoleşte şi tot împuşcă, foc cu foc.

Stolear îl apelează prin staţie pe Keşa, înjură:

- Ajunge, prietene! Înţelege odată că-s morţi, sunt morţi...

Se pare că Keşa împuşcă în cadavrele întinse prin curtea şcolii.

Şi-n coridor e un cadavru – întins cu faţa în jos, mâinile-s întinse în părţi, pumnii îi sunt strânşi. S-a adunat o băltoacă de sânge lângă el.

- Sigur e... mort? – întreb.

- Uită-te în capul lui... sau eşti chior? – zice Vasea Lebedev.

Mă uit la el şi văd că capul cadavrului arată aşa de parcă ar fi fost mâncat de viermi. Îmi întorc faţa îngreţoşat.

Coboară Plohiş. Se ţine de urechi şi îşi roteşte capul.

- Ciobanul şi-n Sfântul Ispas e cioban, - zice Plohiş. – Ce te holbezi? – ţipă Plohiş la Hasan, prefăcându-se că-i supărat pe el.

Mă uit iarăşi la mort.

- „Hasa-a-a-an!” – ţipa, când alerga încoace, - zâmbind, minte Plohiş, observând unde mă uit. „Hasan! Nu traaaji! Doar îs fratili tău!” Iar cretinu’ ăsta i-a ieşit în cale şi a zis: „Te recunosc, frate!” – şi l-a împuşcat în cap...

Râdem, chiar şi Hasan chicoteşte.

- Plohiş, ştii că Astahov ţi-a distrus bucătărioara cu aruncătorul de grenade? – îl întreb.

- Serios? Ce idiot, păi acolo e ascunzătoarea mea. Dar serios! Nu e idiot?! Şi ce-o să mai molfăim acum?

Am început s-o numesc „Copile”. Aşa îmi zicea mie tata.

Mi-ar fi plăcut atât de mult dacă tata ar fi rezistat şi n-ar fi murit atunci şi ar fi văzut-o pe ea, pe Daşa mea, îmbrăcată într-o rochie vaporoasă. El mi-ar fi desenat-o.

De exemplu, ar fi desenat-o stând în camera ei cu tapet albastru, unde Daşa ar fi stat pe podea, cu spatele la perete, îmbrăcată în blugii ei albaştri şi cu un maieu scurt, mâncând creveţi cu bere. Buzele ei, de pe care în câteva locuri s-a şters rujul, ar fi strălucit umed, iar ochii i-ar fi râs.

Sau stând pe-un scăunel, îmbrăcată în minimumul de haine în care i-aş putea-o prezenta tatălui.

„Dar ce-ar intra în noţiunea „minimum”?” – mă gândeam eu îndelung, ba mai îmbrăcând-o în gând pe Daşa mea, ba dezbrăcând-o aproape complet.

Sau stând în picioare într-o staţie, lângă alţi oameni, unde o remarci imediat, minunându-te de ea, îmbrăcată sumar, elegant, cu tocuri înalte.

Se pare c-o vedeam ca pe o pleoapă de-a mea, la fel de apropiată. De aceea era cu atât mai dureros.

„Oare voi nu ştiţi că trupurile voastre sunt mădularele lui Hristos”? Oare nu ştii?

Mă uitam iar în ochii ei, mic, neînţelegând-o nici pe ea, neînţelegându-mă nici pe mine.

Pe ea au stat bărbaţi, au strivit-o cu greutatea lor, cu pieptul lor, cu şoldurile lor, cu picioarele păroase, fiecare dintre ei a pipăit-o cu mâinile, cu buzele, au stors-o cu toţii. Între genunchii ei deschişi, roz şi delicaţi, încăpeau toate coşmarurile mele.

„Trupurile voastre sunt ca şi Hramul Sfântului Duh care trăieşte în voi, pe care-l aveţi de la Dumnezeu şi nu vă aparţineţi. Căci sunteţi cumpăraţi cu un preţ foarte mare. De aceea proslăviţi-l pe Dumnezeu şi-n trupurile voastre, şi-n sufletele voastre, care sunt ale lui Dumnezeu...”.

Şi vedeam din nou, ca şi cum aş fi fost orbit de o vrajă rea: în interiorul ei, înconjurat în gingăşie maximă... într-un întuneric dulce... ca un fruct tropical care s-a copt prea tare... intra...

„M-ai jefuit”, – tot vroiam să-i spun asta, dar nu puteam să i-o spun în faţă. M-a jefuit sau mi-a dăruit?

Ea zâmbea tandru.

- Oare tu poţi să crezi asta, Egor? – mă întreba.

- Nu vreau să pot fără tine. Fără tine – vreau să nu pot. Vreau ca timpul să nu poată fără tine.

Ea încerca să schimbe subiectul, să mă distragă. Da, ei îi plăcea ca simţurile să sângereze. Dar nu-i plăceau clipele de isterie. Şi încerca să-mi distragă atenţia trecând la un subiect care trebuia să mă facă să uit ce aveam atunci în cap, un  subiect care mă acapara de fiecare dată, fără excepţie.

- Ştii care e deosebirea dintre noi doi? Daşa iubeşte limbuţa uscată şi dură, de pisică, iar Egor – limbuţa moale şi udă – de câine.

- Termină.

Daşa se uita la mine, gândindu-se la ceva.

- Te-am minţit în legătură cu profesorul, n-a fost nimic între noi, nu ştiu de ce am inventat faza aia...

- Şi mai mult cu nimeni... nu m-ai minţit?

- Nu.

Nu ştiam dacă să mă bucur sau să mă întristez.

„Rahat, rahat, rahat! – repetam cu răutate. – Oare de ce totul e atât de stupid?...”

„Vei apărea vreodată dimineaţa şi nici măcar n-o să te prinzi după figura mea somnoroasă cât de bucuros sunt să te văd. Pur şi simplu e figura somnoroasă a nebuniei...” – mă gândeam, fără să ştiu nici măcar eu la ce mă gândeam, de fapt. De unde trebuia să apară? Inventam că totul s-a schimbat, totul a devenit altfel, iar noi am rămas la fel. Fantezii dureroase şi insistente.

Am aflat că Daşa scrie jurnal de la 13 ani. De câteva ori am văzut şi eu foi din jurnalul ei, chiar Daşa mi le-a dat să le citesc. Acolo era totul despre ce vroiam să ştiu eu despre ea.

- Mai dă-mi, – am rugat-o insistent, dar ea mi-a refuzat posibilitatea să mă chinui de-adevăratelea, pe viu.

În dimineaţa următoare i-am spus că mi-e somn şi că o rog să se ducă până la magazin:

- Daşa, cumpără-mi o bere! – am şoptit eu ca prin vis, urmărind treaz şi calm pe sub sprâncene cum iese.

Imediat după ce a trântit uşa am sărit din pat şi am început să cotrobăiesc prin apartamentul lui Daşa.

- Ei, ai găsit? – a strigat Daşa din prag. – Nu ţi-e ruşine? – a întrebat, înţelegând cu ce m-am ocupat în lipsa ei.

- Dă-mi, te rog! – am rugat-o.

- E o temă închisă. L-am aruncat. Ai înţeles? L-am aruncat,- a zis Daşa şi s-a dus la baie.

Când s-a întors, stăteam la bucătărie.

- Eşti primul meu bărbat, – a spus Daşa. – Dacă aş fi ştiut c-o să te am pe tine nu m-aş fi atins de nimeni niciodată. Îţi jur, Egor.

Am îmbrăţişat-o. Chiar am vrut să plâng, dar m-am abţinut. De ce să plâng, dacă o iubesc?

„Da’ n-a aruncat jurnalul, – m-am gândit, liniştindu-mă. – Ieri nu a ieşit deloc, iar azi n-a luat nimic cu ea”.

Peste o zi am mai avut o seară la dispoziţie – Daşa a plecat. Am întors cu fundul în sus toată biblioteca Deşei, au căutat şi la mezanin, în dulapurile cu haine şi în bucătărie, sub cada din baie, chiar şi în rezervorul de apă din toaletă am căutat, - acolo bunicul ascundea vodca de concubina lui. Speram că acolo, ascunsă într-o sticlă, stă manuscrisul. Dar nu, nu era acolo. Nu era niciunde.

Au mai trecut două zile şi Daşa m-a întrebat dimineaţa, la ceai:

- Ai aruncat gunoiul?

- Da, aseară.

- N-ai văzut nimic acolo?

- Unde?

- În căldare?

- Păi, eu nu mă uit… acolo.

- Acolo am pus jurnalele... Am vrut să le duc odată cu gunoiul, dar am uitat. Abia acum mi-am amintit şi m-am speriat foarte tare.

Mai trebuie să spun că imediat după ce-am băut ceaiul m-am dus ori să-l caut pe Toşa, care nu s-a întors de aseară de pe stradă, ori să-i cumpăr prăjituri Daşei?

La containerul cu gunoi stăteau doi aurolaci paşnici, doi boschetari pe care-i cunoşteam.

- Căraţi-vă de aici, – le-am zis şi m-am uitat în containerul de fier, aproape plin de gunoi. Deasupra caietele nu erau. Am scos din gunoi o maşină pentru copii, fără roţi, şi am încercat s-o folosesc ca pe-o lopată. Dar nu era comod deloc să cauţi prin gunoi cu maşina, aşa că am rupt o creangă din copac.

„Cum aşa?! – mă întrebam, aproape izbucnind în plâns, nereuşind să găsesc nimic. – Maşina de gunoi n-a fost, că containerul e plin! Atunci unde-s caietele? Să le fi luat boschetarii?”

Boschetarii s-au oprit pe-aproape şi se uitau nepăsători la mine. Se pare că ei nu se mai mirau de nimic.

- Veniţi încoace! – am spus cu vocea mea animalică de membru al forţelor speciale cu mulţi ani de practică ruşinoasă de bruscare o populaţiei sărace.

Boschetarii au venit ascultători la mine.

- Deschideţi genţile!

În genţi erau resturi de mâncare, o lampă de masă stricată, un pet gol, o sticlă goală...

- Gata, căraţi-vă de-aici!

Am mai căutat vreo zece minute, nesimţind nici un dezgust de la ocupaţia asta.

Se pare că maşina de gunoi a fost, totuşi, pe-aici.

Apoi am întrebat-o pe Daşa unde a ascuns jurnalele înainte să le arunce.

- În cutia cu maşina de cusut cea veche, – a recunoscut Daşa.

Mi-am amintit cât de lung şi de mult m-am uitat la această cutie de lemn, căutând prin casă, am bătut în ea cu degetul şi, nu ştiu de ce, nici măcar nu m-am gândit că... Apoi chiar am găsit cheiţa de la ea, în masă... Şi n-am deschis-o.

„Ce dureros, Dumnezeule, ce rău îmi pare că acum niciodată – niciodată n-am s-o cunosc pe Daşa aia – ideile ei, la ce se gândea atunci, ceea despre ce inventam eu chestii atât de urâte şi atât de multă vreme”, – mă chinuiam eu.

Într-un acces surd de nebunie m-am urcat în tramvaiul care m-a hurducat până în afara Sfântului Ispas, la groapa de gunoi a oraşului, ca să întorc totul cu fundul în sus şi să intru aproape cu totul în mizerie, pentru a găsi manuscrisele nestemate...

Groapa de gunoi emana o întreagă simfonie de mirosuri. La nişte grămezi gigantice se hrăneau sute de păsări flămânde şi, fără nici o jenă, şi zeci de cerşetori înceţi. Nici ei nu s-au mirat de venirea mea.

Probabil că săracii îi primesc cu uşurinţă printre ei pe cei ca ei. Deşi puţini se consideră aşa.

Mă uitam lung şi fără sens la gunoaiele şi mormanele de deşeuri aruncate, nefăcând nici un pas spre ele.

 

Totul ar trebui să se rezolve cumva...

(foto: Alexandru Vakulovski)