Sever GULEA

O telenovelă socialistă – Doru Pop

Editura Cartea Românească, 2013

În ciuda faptului că nu am prins mai mult de 2 ani din anii comunismului și că eram departe de vârsta la care să conștientizez, să îmi fixez amintiri durabile de epocă, mi-am dat seama că de fiecare dată citesc cu mult nesaț relatări despre vremurile cotidiene de dinainte de 1989. Nu prea s-ar putea spune că ar fi vorba de nostalgii autentice, atâta timp cât nu am trăit cu discernământ, pe propria piele cele întâmplate în acei ani. Și de unde totuși acest apetit pentru reconstituiri de vremuri la care nu am fost martor? Poate că acest apetit e legat de faptul că mi-am petrecut copilăria în anii ’90, o perioadă în care experiențele mele probabil că au diferit foarte mult de ceea ce au trăit puștii anilor 70-80 (poate lucrurile au stat altfel, la modul profund, doar în ceea ce copiii au văzut în anii 90 pe chipul părinților: fericirea și speranța celor care trăiau încă iluzia unei transformări autentice și accelerate a societății postdecembriste). Am prins vremurile penuriei și ale surogatelor, am prins acea solidaritate a jocului în fața blocului, a imaginației stimulate de sărăcie și am prins acel amestec difuz de occidental și autohton (resimțit poate în doze mai accentuate, la liber, în anii 90). Chiar dacă nu în literă, măcar în spirit aș putea spune că am trăit ceva din experiențele timpurii ale “decrețeilor”, ceea ce protagonistul din romanul lui Doru Pop rezumă savuros: cu curu în două luntre (jumătate în comunism, jumătate în capitalism).

De aceea am purces cu mare entuziasm la lectura volumului intitulat O TELENOVELĂ SOCIALISTĂ, un volum autobiografic ficționalizat care se dovedește și un inventar generos de figuri, faze, vorbe, clișee, obiecte, locuri comune, adunate din perioada comunismului târziu din România, o perioadă care se suprapune practic cu copilăria și adolescența personajului principal. Venind pe lume în nordul Transilvaniei, în vremea marilor inundații din anii 70, rămas de mic orfan de tată și îngrijit cu îndârjire de mamă și bunici, Doru diluează și resemnifică, prin experiențele pe care le trăiește, clișeele și limbajul de lemn al epocii, într-un exercițiu în care aparențele luminoase ale propagandei oficiale, vis-a-vis de proletariat, modernizările urbane, învățământul ideologizat, înfrățirea tovărășească se deconspiră în cele mai cotidiene situații. Anii copilăriei se leagă de pasiunea colecționării obiectelor (care cunoaște o dinamică aparte: de la timbre, mașinuțe și până la cartoane de țigări sau vederi), de descoperirea primelor lecturi (desigur, totul începe cu Legendele Olimpului și minciunile despre “eroii neamului” din volumul Povestiri Istorice). Micul Doru se lămurește despre cum stă treaba cu dezvoltarea multilaterală în societatea comunistă care presupune îmbunătățirea diverselor talente: de la hoț de fise de telefon la bancher (dar nu în sensul burghez, ci în sensul campionului la... spus bancuri). Practica agricolă din timpul școlii demonstrează prosperitatea închisă între geamurile serelor comuniste și provoacă imaginația învățăceilor despre cum se pot duce legumele pe ascuns acasă. La fel, activitatea în producție stimulează modele de răzbunare originale pentru micile umilințe îndurate din partea maiștrilor. Blocul comunist nu este o casă, ci doar un spațiu locativ și nu unul foarte ofertant: un spațiu în care nu există secrete (deși familia te învață că nu e bine să dai din casă), un spațiu în care plutește un miros particular de carne-friptură sleită și borș expirat, un spațiu în care înveți un soi de alfabet al trântitului ușilor și în care îți îmbogățești lejer vocabularul cu ajutorul vecinilor (evocarea vieții de la bloc rămâne unul din cele mai memorabile fragmente ale întregii cărți). În anii adolescenței se trezesc tensiunile și contradicțiile vârstei și desigur interesele sexuale care se lasă cu... peripeții: într-o epocă a penuriei materialelor porno, imaginile sexy sunt la mare căutare și se schimbă cu multă prudență (țâțe și buci se dau doar pe alte țâțe și alte buci), atâta timp cât miza este, desigur... calmarea acneei. Inițierile sexuale trăite de Doru și prietenii săi surprind și sticle, aspiratoare, pești și nici laboratorul de chimie nu se dovedește de neocolit în acest sens. Mai târziu, armata pare o instituție condusă de un alt organ decât creierul, locul în care se instruiesc maimuțele în vederea apărării patriei. Volumul evocă și o serie de figuri memorabile pentru Doru (care simte permanent lipsa tatălui dispărut prematur): bunicul (Tătica) – un fost preot greco-catolic care îl învață pe băiat să controleze timpul cu degetele și îl convinge că socialismul miroase a castraveți. Apoi, desigur, nu poate fi ocolită bunica - o leoaică aprigă sau nașa Sanda cea care băga șvabii sub masă la băutură și trona în bucătărie peste oale și kukte. Mama este figura controversată pe care Doru o îndrăgește pentru îndărătnicia cu care se luptă cu toți, dar pe care o și urăște, mai târziu, la vârsta adolescenței, pentru atitudinea exagerat de protectoare și pentru că se recăsătorește cu un bețiv. Deasupra tuturor tronează finul Rebeleș, figura masculină care îi destăinuie protagonistului, ca un maestru oriental, fragmente de înțelepciune adâncă de viață și povești românești resemnificate în realitatea socialistă, pe care Doru nu le pătrunde niciodată pe deplin. Fără să știe dacă finul e serios sau batjocoritor, Doru primește o educație sub forma unor pastile fabricate în școala vieții, căci finul știe că o viață are omu și o gaură în cur, că întreg comunismul e de fapt un nechezol al capitalismului (sau comunismul e o pizdă - cu cât te fut mai mulți, cu atât te faci mai fată mare) și tot finul povestește ca nimeni altul despre Pinocchio emancipat, despre Bestia bețivă și frumoasa mincinoasă, despre Făt Frumos care făcea sex pe furiș cu Ileana și, desigur, despre Prâslea intelectualul, indiferent la merele de aur.

În cartea lui Doru Pop arheologia interioară a protagonistului, o întreprindere motivată de dorința de autoînțelegere, se diluează prin fragmentele de cotidian ale epocii care absorb pur și simplu cititorul. Telenovela de familie devine de fapt o telenovelă a unei epoci, iar drama personală se dizolvă în documentar. La final nu ai cum să nu-i dai dreptate finului Rebeleș, înțelegând cumva nevoia protagonistului (universală, de altfel) de a scoate la lumină durerile și bucuriile unei perioade trăite: gustul pe care ți-l pune viața în mâncare e insuportabil și, indiferent ce ai face, e de neuitat. Pentru că este gustul adevărului.