Mihail Vakulovski

„Un taur în vitrina de piatră”

„apoi, spunem frumos noapte bună”.

Editura ieşeană Adenium face un cadou foarte frumos – cititorilor, dar şi autorului cărţii publicate, Liviu Antonesei, care împlinea 60 de ani la apariţia acestei cărţi extraordinare. E vorba de „Un taur în vitrina de piatră”, antologia lirică a scriitorului, care cuprinde absolut toate cărţile de poezie publicate pînă acum, inclusiv volumul editat în anul trecut la Herg Benet, dar şi o colecţie de psalmi scrişi şi publicaţi (numai) în limba franceză.

Dacă aş face o comparaţie din domeniul sportului (fiindcă, nu-i aşa, la sport, politică şi literatură ne pricepem cu toţii), lui Liviu Antonesei i s-ar potrivi funcţia de antrenor-jucător. A debutat oficial cu o foarte serioasă carte de eseuri teoretice despre poezie (Semnele timpului, Editura Junimea, Iaşi, 1988) şi, neoficial, cu volumul de poezie Căutarea căutării (Biblioteca Opinia, nr. 11, 1981), republicat în 1990 la Editura Junimea, cînd deja debutase ca poet cu Pharmakon (Editura Cartea Românească, 1989), a treia carte de poezie a sa, Apariţia Eonei şi celelalte poeme de dragoste culese din arborele Gnozei (Editura Axa, Botoşani, 1999), apărînd, ca şi în cazul altor poeţi „optzecişti”, la rugămintea editurii Axa. Prima carte de poezie a lui Liviu Antonesei e într-adevăr o căutare a „căutării”, chiar dacă poate că nu ne place acest joc pre-istoric (aminteşte-ţi măcar şi de Cîntarea Cîntărilor), preluat şi de modernişti. Nu întîmplător cuvîntul insomnie cu derivatele sale „se dilată fără măsură în aşteptarea / iminentă a taumaturgicei explozii” şi „cresc unele din altele” (Călătorie în erele geologice), după cum spune însuşi autorul lor „somnambul”, textele căruia sînt sau cel puţin par controlate de aproape, deşi (ano)timpul lui este – evident – noaptea („ne vom iubi într-o noapte, / ne vom urî într-o zi” – Ars amatoria în Pharmakon), după cum vom afla încă din cartea de eseuri (şi de debut), Semnele timpului, o parte a căreia e despre noapte şi e dedicată nopţii, „pagini regăsite din Cartea nopţii”, pagini foarte convingătoare, mai ales pentru cei ca noi cărora ne face plăcere să „lucrăm” noaptea  şi, se înţelege, să dormim ziua. Pentru Liviu Antonesei noaptea nu e doar timpul iubirii, dar şi cel al poeziei: „Noaptea este, prin excelenţă, timpul scrierii şi, ar trebui, al lecturii” şi, mai ales, „Viaţa este noapte”. Cele mai multe dintre textele lui Liviu Antonesei din Căutarea căutării se numesc Night-life şi sînt şi ele într-un fel de căutare, după care „spunem frumos noapte bună…” (Discurs despre metodă). Această noapte fără stele ne trimite cu gîndul la „nemuritor şi rece”, dar un „nemuritor şi rece” ca-n Ars amatoria, încadrat de „Ei, da!” şi „Ehei!”. Pharmakon e o concluzie, de asemenea nocturnă, despre căutarea din Căutarea căutării: „Dacă o cauţi, printre palide chipuri, /greu poţi afla fericirea. Dacă nu o cauţi, / nu o găseşti” (Axiome). Liviu Antonesei parcă ar scrie toată viaţa la o singură carte de poezie, ceea ce este perfect valabil şi pentru Gheorghe Iova, Andrei Bodiu, Cristian Popescu, Ion Mureşan sau Emilian Galaicu-Păun. Astfel, în fiecare nouă carte îşi fac loc şi poeme din volumul precedent, de cele mai multe ori renovate, schimbate, şlefuite, prelucrate, cu tăieturi sau adăugiri. E destul de interesant de urmărit aceste schimbări, această mişcare, acest ritm al poeziei lui Liviu Antonesei şi de zăbovit un pic la ultima variantă, care poate să nu fie finală sau cel puţin avem dreptul (şi motive!) să putem să credem că nu este finală şi de aceea să mergem mai departe.  Ca şi în cazul lui Nichita Danilov sau al lui Ioan Moldovan, şi Liviu Antonesei  poate  fi judecat după ultima carte publicată, Apariţia Eonei şi celelalte poeme de dragoste culese din arborele Gnozei, care, ca şi Nouă variaţiuni pentru orgă (Nichita Danilov) şi O uitare de texte (Ioan Moldovan), e o antologie, „un început de reîncepere”, cum spune în ultimul rînd din prima poezie a cărţii, Apariţia Eonei. O uvertură. Liviu Antonesei îşi editează această ultimă carte în cadrul seriei La steaua. Poeţi optzecişti şi, ca şi Muşina, publică o carte de dragoste, una din temele principale ale ambilor poeţi. Nichita Danilov vede în Liviu Antonesei un erotoman ce caută în poezie revelaţia cărnii şi ritmul erotic care e, zice el, „ritmul natural” (Apocalipsa de carton, Editura Institutul European, Iaşi, 1993). Chiar dacă la început Liviu Antonesei pare un livresc şi aproape un textualirick, cuvîntul „cuvînt” apărînd tot atît de des ca şi „noapte”, ne dăm seama că Nichita Danilov e mult mai aproape de adevăr, erotica fiind cea mai viguroasă  latură a poeziei lui Antonesei (sau a lui Liviu durul, cum se alintă autoironic într-un cîntecel mai nou, din „era noastră”). Liviu Antonesei scrie o poezie (auto)biografică cu funcţie farmaceutică, această poezie acţionînd terapeutic asupra autorului lui Pharmakon, după cum mărturiseşte într-un fragment despre poezie: „ea (poezia – n.n.) este unicul meu instrument de a mă opune morţii, forma pe care am ales-o (am fost ales?) pentru a rezista în cotidian, pentru a supravieţui” (Semnele timpului, Editura Junimea, Iaşi, 1988, p.15). Aşa că nu e deloc de mirare că Liviu Antonesei scrie ca şi cum ar respira (expresia îi aparţine), e firesc, natural şi mai ales nepretenţios pînă la nepăsare, poezia sa fiind hiperbiografică, aproape egoistă, dacă ne gîndim că are destule poezii care nu transmit şi nici nu-şi propun să transmită cititorului ceea ce simte-ştie autorul, şi aceasta din diferite motive, de cele mai multe ori „personale” („Atunci, am / gîndit  -  poemul acesta nu e pentru toţi. / El este numai al nostru. Pentru că nimănui / această clipă nu-i mai aparţine” – O probă de egoism). Sînt sigur că, de exemplu, poezia Mai, apoi iunie… („Într-o dimineaţă de mai, / să visezi paradisul în bucătăria / din apartamentul treizeci. / Cristal întunecat de lumină”) e pentru mine ca şi cititor un anume text, şi cu totul altul – pentru autor(ul care ştie). Liviu Antonesei înlătură din interiorul poeziei detaliile şi trăsăturile pe care nu le uită. Cititorul e conştient că în „apartamentul treizeci”, „bucătăria” şi, poate, „cristal” e multă conotaţie, secretă, care degajă energie, amintiri şi, posibil, nostalgie, dar nu la contactul lui, a cititorului, cu textul, căci toate acestea sînt pregătite pentru altcineva, ca la „ultimul Cărtărescu”, cel din Nimic (volum încă nepublicat). Aici Liviu Antonesei se aseamănă şi cu Bogdan Ghiu, fără a fi texistenţialist însă, poeziile sale fiind „conserve” pe care le poate consuma doar el, autorul care e şi personaj, cum se întîmplă, metonimizînd, şi-n  Numele trandafirului, unde nu oricine poate utiliza, fără urmări grave, sau cel puţin negative, „materialul” care la Umberto Eco e – la propriu – o carte. În acest caz devine adevărată poanta cu reţeta din snoava în care, cînd un cîine îi fură cîrnatul, păgubaşul strigă că degeaba, reţeta a rămas la el şi „n-ai să ştii cum să-l mănînci” (Cum trebuie să mănînci cîrnaţul în Ace pentru cojoace, Editura Literatura artistică, Chişinău, 1985). Concluzionînd cu aceeaşi terminologie, am putea spune că „cîrnaţul” lui  Liviu Antonesei e într-adevăr altfel, denudarea emoţiei nesuprapunîndu-se cu denudarea poeziei („o tensiune a rostirii ce nu ocoleşte exprimarea nudă a emoţiei” – Marian Papahagi, Interpretări pe teme date, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995: „Semnele” eseului şi „farmecul” poeziei). Fiindcă Liviu Antonesei în poezie e ca-n viaţă, poezia lui parcă face paşi („Un fel de nisip căzîndu-mi pe umăr. Un fluierat. O atingere pe sex. Un rîs micuţ de femeie excitată…// Umbra ei călătoreşte pe ape. Umbra ei / se îndepărtează deasupra apelor. Un pas. Încă un pas” – Apariţia Eonei. O uvertură).

Poezia lui Liviu Antonesei, sobră şi concentrată, e construită, ca şi cea a lui Vasile Gârneţ, din formulări-definiţii („Ca un vierme în măr, îndoiala!” – „O mînă care coboară  încet, încet / pe o suprafaţă caldă şi netedă – dorinţa” – „Dacă o cauţi printre palide chipuri, / greu poţi afla fericirea”…) sau blocuri şi sintagme care-şi dau mîna, mai ales prin repetiţiile prin care se ajunge uneori la acel ritm, acea mişcare specifică şi poeziei lui Muşina. Repetiţii-perechi, ca-n Stampă, care amintesc şi de Andrei Bodiu („încet, încet”, „Lucruri, lucruri” şi „Ritmul, ritmul” – la Bodiu „ce ritm, ce ritm”), sau repetiţii prin revenirea intermitentă a unui anumit cuvînt, ca-n Dar, unde ritmicitatea e obţinută prin repetarea sistematică a cuvintelor „dacă” şi „peste” („Dar dacă nu aş ridica pe vîrfuri / şi dacă mi-aş scoate ochelarii opaci, / dacă m-aş ridica pe vîrfuri, / peste munţi, peste cîmpii, peste ape, / dacă m-aş ridica pe vîrfuri,/ ce aş vedea în depărtare, peste cîmpii, / peste munţi şi păduri, peste ape, / în flăcări şi-n sîngele tău, / peste cîmpii şi păduri, peste ape, / ce aş vedea în lumina apusului?”). Aceste repetiţii („îmi place să mă repet, voluptate / irepresibilă a gesturilor inventate de mine / şi repetate de mine” – Călătorie în erele geologice în Pharmakon şi Căutarea căutării) nu-i aduc numai plăcere, ci formează şi un ritm în interiorul cărţii şi al cărţilor, intertextualitatea internă şi ritmicitatea externă făcînd diferenţa de viteză în textele lui Antonesei. „Un ritm neştirbit e în toate”, conchide Liviu Antonesei în unul din cele mai lungi poeme ale sale, Arborele. Poem de dragoste în manieră neo-romantică uşor malformată.

Liviu Antonesei este pînă la urmă un hedonist, care pune pe primul plan propria persoană, propriul interes („Dacă mă întîlneşti singur şi grăbit (…) să nu mă opreşti” – (Noaptea –pe străzile reci…) în Pharmakon) şi de aceea poezia sa e mai interesantă şi pentru cititor („şi să deschidem ochii / atunci cînd mîna lunecă pe carnea albă a unui sîn tare, / care creşte frumos la vîrsta adolescenţei, dar pe care / l-am întîlnit mai tîrziu, mult mai tîrziu / şi să coborîm uşor, uşor… / iar dacă ne oprim gîndul înainte de a ne poticni / în gingaşa impudoare, dacă oprim mîna, / nu o facem din grijă pentru soarta liceenelor” – Discurs despre metodă), cu atît mai mult că biograficul şi poezia de aici şi acum-ul antoneseian se întîmplă să fie combinat cu alte trăsături, cum ar fi, de exemplu, elasticitatea temporalităţii, calitate ce trimite la Liviu Ioan Stoiciu. Iar ciudăţenia noţiunilor şi alăturarea elementelor din diferite substraturi lexicale aduc un aer psi, care aminteşte mai ales de Călin Vlasie, campionul acestui spaţiu neuronic („Litera lambda, litera alpha încă mai respiră” în Rilke. Un vis, poemul dinaintea lui Eonul nocturn, alt titlu vlasian). Ciclurile Poezii din era noastră şi Addenda acum douăzecişicinci de ani sînt nişte abateri de la stilul său, nişte experimente, primul dintre ele fiind mai reuşit. Poezii din era noastră sînt un fel de strigături în stilul ceastuştilor ruseşti („cînd se vede ţîţa ta, / cosmosul s-o tulbura - / iar cînd ţi se zăreşte curul, / leşină şi Liviu durul” – Cîntec de înduplecat iubita), a romanţelor orăşeneşti cu care au cochetat şi Vladimir Vîsoţki sau Florin Iaru, sau – mai nou – a cîntecelor de cartier, încercate în ultimul timp şi de Traian T. Coşovei, nu numai de Paraziţii, B.U.G. Mafia şi La Familia, ori din folclorul erotic al veceurilor, mai ales bucureştene.

Deşi Liviu Antonesei nu este un poet al contradicţiilor şi nu exagerează prin combinaţiile spectaculoase, unul din cele mai bune poeme ale sale, Mitologie. Eu şi Valeriu Gherghel salvînd pescăruşul pentru Andreea Ioana, e ridicat  anume pe asocieri, asta în afara faptului că poate fi alăturat Albatrosul-ui lui Baudelaire şi, inevitabil, Albatrosul-ui ucis al lui Nicolae Labiş. Poemul lui Antonesei poate fi împărţit în trei părţi, astfel clarificîndu-se mult cursul lucrurilor. Prima parte este o naraţiune la prezent, în care autorul-personaj împreună cu Valeriu Gherghel, alt „personaj” cît se poate de  real, prezent şi-n antologia de texte teoretice a lui Gh. Crăciun, salvează un  pescăruş. Pentru Andreea Ioana, după cum se spune în titlu, un titlu care caracterizează cu multă exactitate poemul deasupra căruia stă, lipit, boldat şi „fericit”. În prima parte are loc o combinaţie între concret, cotidian („Astă vară, noi am găsit pescăruşul căzut între stînci, / noi l-am salvat. Eu şi Valeriu Gherghel i-am curăţat aripile / de nisip, pietricele şi ierburi de mare. / Noi l-am culcat pe faleză, în paie, noi am suflat ceasuri / întregi peste penele sale”) şi abstract, spiritual („noi ne-am  rugat pentru el”). Concluzia părţii: „Aşa am intervenit noi împotriva legii selecţiei vieţuitoarelor / de pe planeta pămînt. Am dormit fericiţi. Am băut, am iubit, am murit.”). Partea a doua, din viitor („peste veacuri şi veacuri”), e povestită la prezent („rasa cea nouă a invadat mările / şi uscatul  -  uriaşi, albi, cu deschiderea aripilor / de treizeci de metri”) şi trecut („stăpîni ai Universului, nimic nu le sta împotrivă, moartea, ea însăşi, / speriată fugea…”), Liviu Antonesei utilizînd aici o tehnică mai degrabă cinematografică decît literară. Iar partea a treia, care vine ca o răsplată „pe veci, veşnică” a ceea ce s-a întîmplat în prima parte, atît de cotidiană, e ca o concluzie şi închide - fragmentar - inelul compoziţional, deschis, parcă în joacă, la începutul poemului („Obicei curios: la orele cinci după-amiază, / se închină la doi zei de marmură albă, zei pitici, / golaşi, fără aripi, care, odată, / pe o plajă pustie…”). Iar sfîrşitul antropocentric al acestui poem neoantropocentric e deschis şi oarecum misterios, cum era prevăzut şi de titlu (Mitologie…): „Am relatat totul. Am relatat cu precizie totul. Şi nu ne e teamă”. „Un taur în vitrina de piatră” (antologie lirică, 1977-2012) este o carte frumoasă şi elegantă (şi la propriu!), cum merită un autor atît de important precum L. Antonesei.

Iar sfîrşitul oricărui text critic despre poetul Liviu Antonesei nu poate fi altfel decît deschis, pentru că sperăm ca această antologie să nu fie un sfîrşit, ci doar încheierea unui ciclu poetic, aşa că mai aşteptăm poezii de la Liviu Antonesei. Ce putem să ne spunem acum unul altuia, cu siguranţă (şi cu plăcere), e un

„noapte bună”.

Liviu Antonesei, „Un taur în vitrina de piatră” (antologie lirică, 1977-2012),

Ed. Adenium, Iaşi, 2013 (ilustraţii de Dragoş Pătraşcu)