Liviu Ioan Stoiciu

Eu și suprarealismul

Zilele trecute am aflat ce hram mai port eu în poezie – că sunt un urmaș al suprarealiștilor. N. Manolescu a fost luat în serios când îmi reproșa, în „Istoria” sa critică, pierderea de timp, după Revoluție, cu… suprarealismul. Pe mine m-a făcut să surâd… Iată însă că noua generație îi dă credit, și eu o iau în tragic, am de ales? Am primit un prim e-mail: „Bună ziua. Stimate d-le Liviu Ioan Stoiciu, mă numesc Rezan Mariana-Adela şi sunt doctorand (în ultimul an) al UPM - Târgu-Mureş (coord. d-l prof. Al. Cistelecan). Deoarece titlul lucrării mele este Elemente suprarealiste în poezia optzecistă şi având în vedere că poeziile dumneavoastră au avut un impact puternic asupra mea, un capitol este dedicat liricii dumneavoastră. V-aș ruga din tot sufletul, să îmi permiteţi să vă adresez câteva întrebări”… Nu mai e nevoie de introducere. Am răspuns amical la întrebările sale, de ce să nu răspund? Culmea e că, tot vorbind împreună, am luat seama că aș putea fi într-adevăr un suprarealist postmodern (așa cum aș putea fi un existențialist de modă nouă – doar nu mă doare gura). Să vedeți.

Prima întrebare a Adelei Rezan: – Cum aţi defini suprarealismul în trei cuvinte? Răspunsul meu: – Autenticitate, spontaneitate, intuiție (venite inconștient, specifice creației, necontrafăcute de rațiune, dar care au conștiința actului artistic). Personal, am mizat intuitiv pe spontaneitate la masa de scris, lăsând loc suprarealității naturale (a subconștientului) să preia comanda. Dintotdeauna am scris fără să am nimic preconceput, am lăsat să curgă de la sine cuvintele pe hârtie (se scriu singure, fără nici o contribuție lucidă). Mâna scrie, inconștientă, nu creierul disciplinat? Acesta e modul (sau stilul) meu de a scrie, alți poeți au alt mod (sau stil). Dacă atunci când mă hotărăsc să scriu „nu vine de la sine” versul, renunț, consider ratată încercarea de a scrie (primind un semnal fals din interior că pot să creez) – în acest caz, poate fi vorba de lipsă de inspirație (eu nu știu ce e inspirația, dar ea chiar există, uneori te copleșește, alteori te păcălește; într-un fel, e o intrare în transă atunci când scrii, dar sună prost, fiindcă nu cred că mă autohipnotizez când scriu, nici că sunt medium, prin mine scriind o altă entitate). La masa de scris nu trebuie să-ți furi singur căciula, trebuie să fii sincer. Scriu neîncetat intuitiv, spontan, de la 14 ani, din 1964 (făceam naveta la Cantonul CFR 248; aveam șapte titluri de reviste ale mele scrise de mână pe file mari, „A 3”, îndoite, și trebuia să le „umplu” cu poezie, proză, dramaturgie, eseu, publicistică, texte originale; de altfel, susțin că debutul meu literar a avut loc în aceste reviste ale mele, cititorii lor erau colegi de la liceul teoretic din Adjud, profesori, rudenii).  – 2. Putem vorbi despre un anume dicteu automat în actul creaţiei? Daca da, care ar fi ponderea lui în textul poetic?Al doilea meu răspuns: – Ținând cont că „mâna scrie singură”, spontan, fără nici un control rațional, „inspirată” sau „în transă”, nu văd de ce ar deranja ideea dicteului automat „în actul creației”. În definitiv și Moise și-a scris Tablele Poruncilor prin dicteu automat, inspirat direct de Cel de Sus. Ce pondere are acest dicteu automat? Probabil sută la sută sau numai 50 la sută, dacă „pe drum”, până să închei poemul, te trezești din „transă” și tragi de păr versurile, scriind mai departe (intervenind rațiunea sau luciditatea). La suprarealiști, în anii manifestelor lor (1924, primul; al doilea manifest în 1930, care cerea ocultarea principiilor primului), dicteul automat modern era obligatoriu, el amesteca tot felul de cuvinte (în continuarea metodei dadaiste, „a cuvintelor luate din ziare”) și era împotriva metaforei tradiționale. Suprarealiștii se abandonau „hazardului obiectiv”, rece. Urmașii suprarealismului de peste timp, din anii 80 (optzeciștii, care au refăcut astfel legătura cu avangarda, îndeosebi cu suprarealismul) l-au mai… reinventat: au relativizat dicteul automat „istoric”. Și au introdus fragmentarismul (specific oricărei gândiri; gândim fragmentar), care a rezolvat și problema estetică nouă, prin fragmentarism putând fi introdusă și viața cotidiană cu banalitățile ei inestetice. Curios, eu am descoperit avangarda în prima tinerețe, la cenacluri universitare, la București, în 1972 (aveam 22 de ani) – dar am debutat în 1967, la 17 ani, cu un poem perfect suprarealist (la un ziar regional). La mine proporția dicteului automat „nu se pune”, am altă mentalitate a asimilării decât poeții suprarealiști interbelici ai „picto-poeziei”. – 3. Ce înţelegeţi prin termenul frumuseţe convulsivă? Se află acesta sub imperiul hazardului sau, mai degrabă, derivă din construcţii stilistice atent elaborate? Ce altceva să răspund? – Habar nu am ce e „frumuseţea convulsivă”, mergeți pe mâna criticului Al. Cistelecan, el are asemenea pretenții ontologice; o fi o frumusețe a angoasei ardelene, neapărat vizionară (dar acest gen de frumusețe e, cred, specifică poeziei existențiale „a realului”, a cărui apologet e Al. Cistelecan, nu celei suprarealiste). Probabil că frumusețea „convulsivă” e cea „vie” (descoperită disimulat la poeții existențialiști), nu cea… „moartă”, pusă în cârca suprarealiștilor, eronat (o dată ce aici e o înșelătorie, asemenea „naturii moarte”; frumusețea „picto-poeziei” constă în frumusețea naturii „moarte”, nu… „convulsive”). Frumusețea e frumusețe, „convulsivă” sau nu. Eu, naiv, ieri-alaltăieri, repetam că totul e poezie, că frumusețea e atotprezentă (trebuie numai să fii atent să-i percepi reprezentarea), azi însă nu mai sunt de aceeași părere – de ce? Frumusețea face selecția naturală? Sau, în timp, se tot uzează frumusețea, îmbătrânește, nu mai e „convulsivă” și se așează, ea fiind o invenție a creatorului? Dacă vorbim de suprarealism, frumusețea nu poate fi decât așa cum e în actul spontan de creație, naturală, „un dicteu al gândirii, în absența oricărui control exercitat de rațiune, în afara oricărei preocupări estetice sau morale”, nicidecum într-o construcție „atent elaborată”. Vă amintesc, suprarealiștii erau siguri că „numai miraculosul e frumos”. Pe când ei sperau să provoace o „criză de conștiință” în întreaga societate (nu întâmplător erau militanți politici de stânga, cu contribuții de tip egalitarist în plan social), nu numai în societatea scriitorilor. Altfel, suprarealiștii își doreau să recupereze „forța noastră psihică” și să „ilumineze locurile ascunse”, din interior. E celebru enunțul lui André Breton cu accederea la „acel punct al spiritului în care viața și moartea, realul și imaginarul, trecutul și viitorul, comunicabilul și incomunicabilul, susul și josul nu mai sunt percepute contradictoriu”.  – 4. Care este influenţa reveriei, visului în actul creaţiei în ceea ce vă priveşte? V-aţi surprins că transcrieţi „imagini visate” în stare brută, fără minima prelucrare artistică? Răspund cum pot, ce să fac: – Suprarealiștii români ai anilor 20-40 ai secolului XX făceau într-adevăr și ei mare caz de „atotputernicia visului” și de disimularea mișcărilor sufletești de adâncime. Visul te scotea de sub tutela conștientului. Suprarealiștii își povesteau unii altora visele și se lăsau hipnotizați, în speranța că scot din inconștient poezie. Scriau „automat” când prindeau un fir ezoteric sau când deschideau o supapă paranormală spre inconștient. Numai că eu nu am cum să mă confund cu ei… Observ, sunteți convinsă că am acționat conform impulsurilor suprarealiștilor de atunci, „cu metodă”. Vă repet, eu am scris pur intuitiv, habar neavând de secretele de creație ale vreunul poet, cu atât mai puțin ale unui suprarealist „clasic” (adept al manifestelor medicului psihiatru André Breton; le-am citit când eram deja debutat editorial, ca pe un „dat istoric” și fără să am curiozitatea să le însușesc suprarealiștilor formula; de mic am avut oroare să copiez tipare lirice, „să scriu ca alții”; apropo, sunt un dușman fățiș al „scrierii creative” impus în universități azi, care promovează copierea unor modele lirice). Rămâne o enigmă în continuare pentru mine că, inconștient, am călcat pe urmele suprarealiștilor din prima parte a secolului XX, dar pe cont propriu, „nativ”. Am exploatat „șocant” în tot ce am scris „suprarealitatea”, miturile, premoniția, magia, ritualul, imposibilul, neobișnuitul, visul. Și am apelat la rupturi ale versului și ale poemului, și la jocul lingvistic. Totul a apărut natural la mine, am avut etape de creștere și descreștere în ce am scris, experimentând. La 14 ani citeam poezia lui Eminescu și Coșbuc (sau poezia tradusă, eram abonatul bibliotecii orășenești din Adjud), „compuneam” regulat texte și pentru revistele mele (scrise de mână) în spiritul, nu și în litera lor, aveam un caiet al meu de rime, dar doi ani mai târziu am reacționat invers, scriind intuitiv în vers liber, în stil suprarealist, cum îmi venea mie atunci, nu cum citisem la alții. Eu am luat seama că scriu „ca suprarealiștii” când deja aveam un stil al meu de scris suprarealist, nici o clipă nu s-a pus problema să preiau mecanic formula lor de a scrie. Aceeași reacție inversă am avut-o și în anii 70, când domina poezia calofilă, angelică, arhiplină de metafore (premiată în prostie) a poeților „șaptezeciști” și eu am trecut, de capul meu, în registrul poeziei „realiste” (având să anunț așa poezia optzecistă; e adevărat, așteptând șase ani să se schimbe gustul criticilor din jurii; pe atunci se debuta editorial prin concurs). Nu întâmplător în 1974 m-a prezentat Ștefan Aug. Doina în revista Familia cu titlul „Liviu Ion Stoiciu – Realul cu plasmă poetică” (îl citez: „M-a surprins mai întâi lipsa de prudenţă cu care Stoiciu manevrează cuvintele: limbajul uzual, ca şi cel consacrat de uzanţele literare, vocabulele frumoase ca şi cele rebarbative se întâlnesc la el, într-un amestec ce trădează o dorinţă încrâncenată de singularizare într-o plasmă a realului, cu tot ce acesta are ca fascinant sau respingător. Nici o spaimă de cuvinte”…). Tot timpul, de la 14 ani, de când tot scriu, neoprit, mă schimb din mers, de la sine, plictisit să mă repet; sau când reacționez la piața lirică de la noi… Dar nu v-am răspuns la întrebare: dacă a avut (și are) visul la mine vreo influență. Aș putea să subliniez că eu visez cu ochii deschiși și, deci, că transcriu visul (sau „imaginile visate”). Nici pomeneală, însă – uneori transcriu în câteva versuri și un vis, de ce nu, nu e nimic deosebit, poemul poate avea greutate din alte motive decât acelea legate de structura visului transcris „neprelucrat”. Literatura română a înregistrat, de altfel, și o falangă de scriitori „onirici” (de la Leonid Dimov la Nora Iuga), credeți că ei își transcriau doar visele sau că scriau direct în… vis? Suprarealiștii apelau și la vis, tot ce era ascuns de subconștient era scos la iveală sub formă de vers, dar în planul proiecțiilor lor imaginare intrau și reprezentări ale psihicului, ale zbuciumului interior, adeseori ilizibile, și profunzimile inconștientului, pline de relicve, cu apariții subiective neterminate.

„Elemente suprarealiste” optzeciste

Eu mi-am prins urechile la întrebarea din titlu. Mi-a scris din start doctorandul în suprarealism de la Târgu Mureș, Adela Rezan: „Având în vedere că teza mea are ca scop elementele suprarealiste, cât anume din suflul mișcării suprarealiste se regăsește în lirica dumneavoastră; cum anume s-au format acele imagini suprarealiste surprinzătoare în poeziile care m-au atras în mod deosebit. Întrebările mele vor viza această latură”. Fiind cu atât mai surprins că am de a face cu o lucrare a unui doctorand coordonat de profesorul universitar Al. Cistelecan, care (am aflat cu surprindere dintr-o cronică a unui necunoscut, publicată de Contemporanul cu mai mulți ani în urmă, care mi-a deschis ochii – regret că n-am de unde să o redau acum, anume că Al. Cistelecan mi-a luat peste picior poezia în cronicile sale la adresa cărților mele; eu nu observasem; între timp, Al. Cistelecan a încetat să mai scrie despre cărțile mele, e ocupat îndeosebi cu preamărirea optzeciștilor de soi Ion Mureșan și Aurel Pantea, m-am liniștit). Continui, așadar, dialogul cu Adela Rezan, minunatul doctorand îndrăgostit de suprarealism: – 5. Care credeţi că este diferenţa între ceea ce suprarealiştii numeau spirit ludic şi ludicul postmodernist? Îi răspund spășit: – Joc pe loc, fie și prin manifestări enciclopedice. „Joc dezinteresat al gândirii” și „credința în realitatea superioară a unor forme de asociere”… Care sunt limitele suprarealiștilor moderniști, care va să zică, la nivel de „spirit ludic”. În condițiile în care și postmodernismul a avut suprarealiștii lui (descoperiți în rândul optzeciștilor; dacă înțeleg bine, eu sunt unul dintre ei). Să-mi dau cu părerea, un postulat: suprarealiștii moderniști români n-au avut de unde să asimileze atâta ludic (cuprins într-o istorie a literaturii de până la ei), cât au avut suprarealiștii postmoderniști optzeciști. Așa o fi, numai că despre avangardă (și suprarealism) la românii aflați sub regim comunist s-a făcut caz abia în anii 70-80, când au apărut antologii ale avangardei românești și traduceri ale altor avangarde (atunci s-a conștientizat distanța estetică uriașă dintre avangardă și literatura oficială, de partid și de stat, de tip realist socialist, a „Cântării României” sau a omagiilor ceaușiste). Natural, avantajați în epocă au fost suprarealiștii interbelici (când libertatea spirituală era maximă, nu cenzurată, ca la suprarealiștii optzeciști) – pentru ei totul era posibil, inclusiv în spațiul transcendental, când simbioza dintre real și imaginar se realiza natural, sau chiar când te goleai de tine însuți; lumea spirituală era la îndemâna oricui, era constructivă. Apoi, la postmoderniști, suprarealiști sau nu, încetul cu încetul, s-a relativizat totul, ludicul a devenit o jucărie bună de aruncat la gunoi, e distructiv; și nu se mai „zboară deasupra destinului cu ajutorul gândirii”, ci se pierde în propria neputință, în inconștientul supraaglomerat de subcultura promovată de televiziuni și Internet (e tot mai dificil să faci față agresiunii subversive sau subliminale a informației) … Calitativ, însă (vorbind din postură de cititor critic), suprarealiștii români postmoderni de azi sunt deasupra suprarealiștilor români moderni din anii 20-40 ai secolului trecut (care erau declarativ dezinteresați de… literatură și bună parte dintre ei erau activiști și propagandiști în partide comuniste; vorba lui Gellu Naum: suprarealiștii „s-au căznit toată viața să nu facă literatură și n-au făcut decât literatură”). Suprarealiștii postmoderni optzeciști au operă (lasă că sunt… livrești), ludicul e și un plus de cunoaștere de sine, a „adâncului nostru misterios”, a schimbărilor interioare. Adela Rezan: – 6. Am regăsit adeseori în lirica dumneavoastră, ceea ce am putea numi „imagini suprarealiste”. Cum aţi explica existenţa lor în poeziile dumneavoastră: ingeniozitate sau devoalare involuntară a structurii sufleteşti? Eu: – Logic, poeții suprarealiști ar fi trebuit să acopere registrul metafizic, odată ce sunt supra… realiști, nu? Și nu l-au acoperit, ei negândind logic (André Breton declara, în numele suprarealiștilor pe care-i păstorea, că „Noi nu avem talent”, că suprarealiștii produc „texte”, nu operă, că ei se manifestă liber, în afara conștientului)… În ce mă privește – eu n-am avut prea parte de „satisfacții estetice” decât atunci când un cititor critic mi-a atras atenția că starea mea de conștiință a degajat această satisfacție, motiv să-i mulțumesc pentru bunăvoința arătată. Când scriu, nu mă interesează părerea criticii și nici dacă textul meu are acoperire estetică. Vă dați seama, când „creez” intru într-o zonă ocultă și mă străduiesc să ies din ea… sănătos la cap. Nu o dată am afirmat că scrierea unui poem e o supapă existențială (dacă nu e o terapie), apărută atunci când intru într-un blocaj existențial inconștient. Că în versurile mele apar imagini suprarealiste care dau dovadă de „ingeniozitate”, cum observați? Înseamnă că n-am avut har (mă rog, inspirație) la „devoalarea involuntară a structurii sufletești” când le-am scris. N-am ce să explic. Mi-ar plăcea să-mi fie luate toate versurile „de bune”, să nu fie suspectate de meșteșug sau de artificial. De fapt, eu scriu întotdeauna spontan, o tot repet, intuitiv (scriu „texte”, asemenea optzeciștilor) și habar nu am nici azi cum trebuie scris un poem…  – 7. Ce senzaţii vă încearcă privind un tablou aparţinând unui Dali sau Magritte? – Amândoi au fost suprarealiști care mă fac să fiu mândru că sunt arătat cu degetul ca un poet suprarealist (deși nu-mi plac în general etichetările literare; azi, critica de la noi îi numără pe degete pe cei ce „au organ” pentru poezie și, din păcate, eu nu am între ei nici un critic susținător al felului meu de a scrie, care să mă promoveze constant). Mă miră la culme că ei, pictorii suprarealiști, în general, sunt înțeleși (Dali, Magritte: fiecare e considerat un geniu, fie el și… paranoic) de marele public și că poeții suprarealiști rămân și azi neînțeleși de marele public, marginalizați, minimalizați. La fel, suprarealismul din benzile desenate (sau din desenele animate sau clipurile muzicale, duse la extrem), e acceptat în totalitate, nu însă și literatura suprarealistă (care rămâne o probă de magie). Mai rău, istoriile literare de la noi consideră avangarda și suprarealismul anexe ale literaturii române – o mare nedreptate, neîndreptată nici de N. Manolescu, în care și-au pus toți speranța unei reevaluări clarvăzătoare. Cu atât mai mult e regretabil, cu cât avangarda interbelică e influentă și după 80 de ani – mai ales pe linia suprarealismului au apărut și apar noi și noi poeți de valoare, în chip natural (în ei găsești opoziția, contestarea, ruptura, vizionarismul revoluționar și nonconformismul literar)… Nu mai subliniez că literatura suprarealistă are și cea mai pură extracție posibilă, din neant, a creației… – 8. Ce înţelegeţi prin curaj artistic? Răspund complice: – Să te eliberezi de sub tutela gândirii logice la masa de scris, să vii fără subiect preconceput (cum dicta psihiatrul-poet și teoretician suprarealist André Breton) și să scrii „destul de repede pentru a nu reține și a nu fi tentați să vă recitiți; prima frază va veni singură, dat fiind că, în fiecare secundă, există o frază străină gândirii noastre conștiente, care nu cere decât să fie exteriorizată”… De ce n-ar fi zona interzisă a subconștientului cea mai credibilă sursă de inspirație, în care „literarul” depășește orice imaginație (scriptic și oral)? La ce-ți trebuie curaj artistic, dacă te trezești scriind „ca tine”, nativ, altfel decât alții, chiar dacă te simți în criză de identitate tot timpul? „Picto-poetul” Victor Brauner declara că e, în sine, o „subiectivitate obiectivă”, un fenomen fiziologic insolit, damnat sau stigmatizat din naștere: „Eu trec direct, zilnic, de la viața exterioară și superficială a aparențelor spre adâncul misterios și necunoscut al vieții interioare”. Poetul are oricum o gândire misterioasă (perfect liberă, neîncorsetată de nici o logică) și conștiința de sine îi e foarte accentuată: la ce-i trebuie curaj? (Uite așa mă bag eu în seamă)

Ultima întrebare a Adelei Rezan: – 9. Care credeţi că a fost impactul pe care l-a avut suprarealismul în literatură? Și ultimul meu răspuns: – În România, pot să observ că suprarealismul a avut două faze, pe paliere ale istoriei țării nu tocmai fericite – prima fază, când a apărut „dintr-un romantism de substanță”, modernist (în 1924 apărea la noi „Manifestul picto-poeziei”, în revista 75 HP; HP înseamnă cai / hipo putere; iar picto-poezia cerea să recupereze și „relicve ale unei civilizații arhaice, primitive”), când suprarealismul, dezis de mișcarea literară Dada, putea fi perceput ca un realism fantastic. Se știe, suprarealismul nu a avut decât continuitate subterană, el a fost interzis la instalarea comunismului, de-a lungul anilor 50-60, ani ai impunerii oficiale a realismului socialist la noi. A doua fază a suprarealismului a apărut la generația optzecistă dintr-un nou gen de „romantism de substanță”, neomodernist, promovat de poeții generației 60 și 70. Practic, optzeciștii au reluat legătura naturală cu sensibilitatea artistică a vechii avangarde, în principal cu suprarealismul, peste timp, cu textele lui cu substrat fabulos (nu mai pun la socoteală expresionismul și impresionismul interbelic, regenerate și ele în timp, mai puțin dezavuate de cenzura comunismului proletcultist; mă mir că nu se mai discută de „integralismul constructivist românesc”, azi, suprarealismul era o componentă a lui). Suprarealismul are gândirea amplificată de inconștient, scoate instinctele în față și nu se ferește să dea de gol stări patologice, sperând să facă transmutații (cu mijloace alchimice) și să se metamorfoze prin puterea de creație, prin caracterul lui deschis. O întâlnire între irealitate și cotidian. El nu a fost falsificat de dogme (de bombardamentul estetic) și a captat fenomenul liric în stare autentică… Avangarda a radicalizat negația, ea vede în general în creația artistică „o experiență a falimentului și a crizei, declinul formelor tradiționale și dramatizarea simptomelor decadenței și epuizării într-o lume în continuă schimbare”. Literatura își înnoiește de la sine posibilitățile de expresie. Avangarda a pus la zid convențiile sau codurile poetice, a experimentat la nesfârșit, distanțându-se de modernism, întâi, și apoi de neomodernism (iar azi se distanțează cu succes de postmodernism, prin douămiizeciști). Impactul avut de suprarealism la noi? La nivelul cititorului critic, slab, „ca o curiozitate a naturii” (bună să strălucească într-un muzeu al literaturii). La nivelul noului creator, impactul a fost (și va mai fi) venit de la sine, pe măsura talentului înnăscut. (Și gata)