Veronica D. Niculescu

 

 Simfonia animalieră

 

- fragment -

 

Dar Dede? Dede e oarbă. Nu, nu e oarbă, doar că nu vede ca noi. Dede trăieşte cea mai mare parte a timpului în subteran – de unde şi numele, hai să i-l spunem şi întreg, n-o să se supere, numele ei întreg este Dedesubtilă, dar nimeni nu-i mai spune aşa, ei i se părea prea pretenţios şi deloc subtil, astfel că i-a ros de mult terminaţia. Dede ştie mai bine ca oricare dintre noi că orice ieşire la suprafaţă e aşteptată de duşmanii naturali. Naturali! Dar cum pot fi duşmanii naturali?  Aşa spun cărţile, care pretind că ştiu nişte lucruri. Bine, tot cărţile sunt cele care zic despre cârtiţe, iar noi ne-am amuzat teribil de asta, că „nu sunt solitare, dar trăiesc în singurătate cea mai mare parte a anului. Abia iarna târziu masculii încep să caute femele prin tuneluri...”, ha, dar partea asta nu mai contează, nu e cu singurătate, deşi, până la urmă, ba da. Aşa că Dede iese rarisim, doar atunci când ne bănuieşte pe unul dintre noi la măceş, pe brazdă sau la pârâu, despre asta am povestit deja, şi atunci nu se simte nici singură, nici de duşmani naturali n-are a se teme, şi nici de masculi iarna târziu n-avem noi stofă. Aşa.

Începuse să se scuture mesteacănul, mă trezeam dimineaţa devreme cu un fior, era acolo înainte să-mi dau seama că este, şi vedeam frunzele mici ca nişte inimi decupate de preşcolari căzând şi umplând aleea dinspre grădină, şi ştiam că ar trebui să mă grăbesc. Începuse să fie şi frig, de-acum şi cu Doinel şi cu Ciobi mă vedeam ceva mai rar, ştiam că timpul întâlnirilor noastre se cam ducea, iar Dede mi se părea şi un pic supărată, putea fi doar vremea, anotimpul, adulmecarea iminentei ierni care ne făcea să fim aşa cum suntem, îmi şi scria tot mai scurt, tot mai rar, dar eu mă întrebam dacă nu cumva e necăjită şi fiindcă pe ea nu am dus-o la teatru. Evident, ştia.

Şi deodată, ca printr-o minune, într-o plimbare de pe la începutul lui noiembrie, un afiş mi-a atras atenţia şi, fără să mai stau pe gânduri, am cumpărat biletele. Spectacolul se numea Auto-Da-Fé, dar acesta era numai titlul celei dintâi dintre cele trei piese scurte care alcătuiau reprezentaţia. Sigur că şi faptul că erau mai multe mici mi s-a părut grozav – în fond, şi Dede e cea mai mititică – dar ceea ce a contat cu adevărat a fost titlul ultimei piese: Vorbeşte-mi ca ploaia şi lasă-mă să te ascult. Ascult suna minunat. Şi vorbeşte-mi suna minunat. Până şi Dede, auzindu-le în seara când foşneam biletele lângă muşuroi, a zâmbit. Mai era şi o a doua piesă, să îi facem dreptate: Păzeşte scara asta. Destul de promiţător. Paza, inutil să o mai spun, e mai naturală în cazul nostru decât pot fi duşmanii. Iar scara e un cuvânt atât de frumos.

Sigur că ar fi fost un non-sens să ne gândim să mergem numai la cea de-a treia piesă. E greu să intri cu un arici, un hârciog sau un sobol la teatru, dar să mai şi intri după ce spectacolul a început poate fi sinucidere curată, chiar dacă ai loja ta. Aşa că în ziua respectivă ne-am întâlnit tot în piaţă, tot la şapte fără un sfert. Am intrat absolut fără nici un incident. Dede are înălţimea unui copil de un an, doi. Dar, ca şi ceilalţi doi prieteni, de când o ştiu e complexată că e prea mare. Dimensiunile ei, deloc neobişnuite pentru o cârtiţă de-a noastră, şi ea şi le imaginează mai mari, mult mai mari. De aceea merge un pic cocoşată, dacă nu ghemuită de-a dreptul. Doar în galerii are capacitatea de-a se lungi şi subţia incredibil, am văzut-o nu o dată, dar asta nici nu merită explicat, cu toţii facem aşa atunci când nu e nimeni să ne vadă, şi nu doar când dansăm prin cameră atingând în treacăt tavanul, când ne întindem după o smochină în grădină râzându-ne de scară, când căscăm şi aşa mai departe.

Am intrat cum nu se poate mai simplu: ducând-o pe Dede de mânuţă ca pe-o fetiţă ce e. Nu s-a sinchisit nimeni de noi. Nici un „Vai, ce drăguţ!”. Nici un „Pute!”.

Directorul teatrului fiind plecat într-un turneu în Japonia, nici nu s-a mai stat în foaier. Ca printr-o minune, s-a putut deja intra.

Am urcat şi ne-am ocupat loja. Dede n-a stat nici o clipă în scaunul spre care o îndrumasem cu grijă. În schimb, s-a ţinut tot pe lângă mine şi, la o clipă după ce m-am aşezat mă şi trăgea de tiv, parcă cerându-mi ceva. Şi imediat s-a servit singură. A înălţat poala rochiei ca pe-un mal de pământ şi mi s-a strecurat în braţe, cuibărindu-se aşa cum ştiam că îi place, în soluri moi de păduri şi de pajişti, urcând tot mai sus, instalându-se tot mai comod sub ţesătură, ghemuindu-se pe o parte, strâns lipită de burta şi pieptul meu şi scoţându-şi în cele din urmă căpşorul rotund prin decolteul rochiei de lână.

Am simţit că cineva, de dincolo de deschiderea sălii, mă priveşte. L-am salutat pe tipul cu opossumul din loja opusă, un american cu care discutasem cândva, la nişte cafele festivaliere. Un muzician venit la festivalul de artă lirică cu câţiva ani în urmă şi care rămăsese aici. Lăsase nevastă, copii, se stabilise aici, doar el cu opossumul. Îmi povestise cum îl găsise într-o zi în pian. Animăluţul crescuse, se lăţise, se vedea că e răsfăţat de atâta amar de vreme, abia mai încăpea în scaun. Ţinea în braţe o găletuşă din care bea cu un pai, iar picioarele şi le proptea de parapet, era ca la el acasă. Pianistul îmi părea acum mai mărunţel decât îl ştiam.

Aş putea povesti cum a fost spectacolul. Dar de ce-aş face-o?

Poate fiindcă Dede nu l-a văzut.

Dar ce contează văzut?

Iar de aici am putea ajunge brusc la sfârşit.

Dar ce se termină vreodată, şi când? Căci ce nu e deja terminat, dacă e?

Ne ceartă Doinel. Parcă-l văd clătinând din cap la măceş.

Să fim sinceri. Şi scurţi. Am promis. Mie spectacolul mi-a plăcut. A fost poate unul dintre cele mai frumoase văzute vreodată. Văzute e un fel de a spune, fiindcă foarte mare parte din timp am stat şi eu cu ochii închişi, doar ascultând.

Cu labele din faţă ca nişte lopeţi, Dede a săpat în mine tot timpul. La prima piesă, a stat cu căpşorul scos, cu obrazul lipit de al meu, eram un trup cu două capete, în umbra unei loje. Ascultam, ascultam. Ascultam răsuflarea ei într-a mea, o adulmecam, îi consumam tresăririle, micile ei spasme se reflectau în mine şi-apoi se întorceau iarăşi la ea, eram valuri de sunete, uimire şi emoţie convertite în tremur.

 

(în curând la Casa de Pariuri Literare)