Gabriela Gîrmacea

Literatura lui Mihail Sebastian

Bucureşti, Editura CD Press, 2012

Corespondenţa este un reper în conturarea profilului uman şi intelectual al lui Mihail Sebastian. Faptele lui, modul de a gândi, viziunea asupra situaţiei politice a epocii conturează capacitatea scriitorului de a defini corect şi obiectiv relaţiile interumane sau de a intui fluctuaţiile de moment din perioada interbelică. Din punct de vedere stilistic, scrisorile lui Mihail Sebastian sunt clare şi exprimă afectivitatea scriitorului faţă de membrii familiei sau faţă de prieteni, dar şi tendinţa de a diminua sau de a mări voit importanţa unei situaţii sau a unui eveniment pentru a nu-i îngrijora, bucuria de a se fi terminat războiul, speranţa de a trăi într-o lume mai bună. Din punct de vedere afectiv, Mihail Sebastian era legat de părinţi, de fraţi, de prieteni. Îşi face griji pentru situaţia lui Poldy şi nu îi mărturiseşte întotdeauna mamei (din dorinţa de a o proteja) problemele de sănătate ale fratelui mai mare. Din scrisori se vede clar că scriitorul trăieşte cu grija zilei de mâine pentru întreaga familie şi că toţi aveau o mare putere de muncă. Corespondenţa cu familia prezintă imaginea unui om preocupat de a face faţă tuturor situaţiilor, de a respecta termene, de a-şi face timp pentru lectură.

În corespondenţă, Mihail Sebastian se autoportretizează. Cititorul găseşte explicaţii referitoare la anumite gesturi sau atitudini ale scriitorului, are în faţa sa acelaşi suflet deschis spre confesiune şi frământat de probleme cotidiene, pe care le regăseşte în Jurnal. Scrisorile evidenţiază imaginea unui om dezavantajat din punct de vedere material şi etnic, dar hotărât de a lupta cu viaţa. Încrezător în sprijinul celor din jurul său, cu o cultură solidă, Mihail Sebastian apare în corespondenţă drept un suflet sensibil cu o putere de muncă extraordinară, care reuşeşte să depăşească nedreptăţile cotidiene. Pe lângă aspectele de viaţă zilnică, scrisorile către Poldy sau cele adresate lui Ioan Comşa sunt o mărturie a unei epoci care încearcă din greu să-şi regăsească normalitatea.

Corespondenţa lui Mihail Sebastian conţine o mulţime de informaţii de la grijile cotidiene până la preocupările literare sau de editare a Revistei Fundaţiilor Regale. Chiar el e preocupat de lectura corespondenţei şi citeşte cu interes scrisorile lui Marcel Proust pentru a-i reconstitui existenţa. Cella Serghi îşi amintea că Sebastian era interesat de a stabili identitatea unor personaje din opera lui Proust. Gide era un adept al publicării scrisorilor şi credea că numai spiritele mediocre sunt încântate când descoperă că scriitorii au trăit aceleaşi drame ca şi ei. Cu toate acestea, cunoaşterea corespondenţei vine să întregească imaginea unei epoci, e valoroasă pentru că dă detalii despre relaţiile interumane, conţine impresii de lectură, aspecte cu privire la formarea personalităţii scriitorului, frământări din perioada în care elabora o operă; este o sursă inedită şi neaşteptată de documentare. Scrisorile redactate de Mihail Sebastian evidenţiază momente dramatice din existenţa sa, dorinţa de a-şi afirma cu demnitate identitatea, o conştiinţă lucidă.

Cititorul atent al corespondenţei, dar şi al jurnalului îşi poate pune o întrebare firească: în care dintre cele două modalităţi de exprimare este Mihail Sebastian sincer sau mai aproape de adevăr? Răspunsul ar putea înclina în favoarea scrisorii, deoarece multe dintre mesaje par scrise în grabă, iar autorul lasă impresia că observaţiile nu sunt pe deplin conturate, că doreşte o explicaţie la un gând care nu-i dă pace sau că are nevoie de un sfat, care nu mai suferă amânare. Însă corespondenţa e departe de a fi total sinceră, dar poate constitui un document, care stă sub semnul relativităţii şi care se citeşte cu aviditate din dorinţa de a vedea dacă anumite date ale realităţii sunt verificabile. Cititorul observă că scriitorul se zbate pentru a-şi câştiga traiul zilnic, pentru a-şi ţine aproape prietenii sau familia, pentru a găsi nuanţele adecvate ale operei la care lucrează. De ce sunt citite cu mare interes scrisorile sau jurnalele şi care este riscul pe care şi-l asumă persoana care răsfoieşte prin ele? Răspunsul pertinent îl dă Mihail Sebastian după ce citise corespondenţa Caragiale-Zarifopol şi jurnalul lui Titu Maiorescu: Nu trebuie să abuzăm de jurnale şi scrisori. Avem de obicei înclinarea de a le socoti mai revelatoare pentru cunoaşterea unui om decât opera sa publică. Tot ce e secret ne atrage ca o destăinuire. Plăcerea de a umbla prin “hârtii intime” este cu atât mai vie cu cât se dublează cu sentimentul de a călca o interdicţie, de a pătrunde într-o lume închisă. E o plăcere de lectură uşor de înţeles, dar care păcătuieşte uneori exagerând sensul “hârtiilor intime”, în detrimentul operelor împlinite, responsabile.[1]