Dorin Mureşan

 

Gestul animalului mort

(Herg Benet)

 

80

 

Era trecut de 11 p.m.. Dârdâiam în haina mea roasă la coate, în blugii mei din care ar fi ieşit mai multe kilograme de zoaie decât aş fi cântărit eu în puţa goală, şi în papucii de pânză mucegăită prin care unghiile degetelor de la picioare pătrundeau uşor, ca nişte cuţite mobile. În apropiere de Just fine am dat bot în bot cu Anuţă. Mi-a zâmbit şi m-a întrebat cu o mişcare sugestivă a capului dacă am la mine ceva monetar. Aveam. L-am invitat la o bere. În sfârşit, mi-am spus, o fantomă cu care să beau un păhărel, cu care să-mi trec timpul ăsta ce nu mai vrea parcă să-şi mişte curul din loc. La jumătatea scării ce ducea în mormânt, Anuţă s-a oprit.

— Nu vrei mai bine un gigi?

Bineînţeles că voiam mai bine un gigi. A zvâcnit pe scări în sus, lăsându-şi un braţ în spate, de parcă ar fi vrut să mă prindă şi să mă tragă după el, să nu mă uite pe undeva, să nu mă scape. Sau ceva de genul ăsta. Câţiva paşi mai încolo, Coma şi Copilu’ se învârteau în jurul unui copac. Nu ştiu ce naiba căutau la rădăcina lui. Priveau în pământ de parcă şi-ar fi pierdut acolo o avere. Amândoi erau fumaţi, aveau ochii întredeschişi iar bărbiile li se loveau de piept în ritmul mişcărilor mărunte, făcute parcă cu încetinitorul. Am luat un taxi până la blocul lui Anuţă, un fel de cămin pentru familişti (mă rog, aşa i se zicea pe vremuri), devenit acum asociaţie de proprietari, mai pe româneşte, bloc de garsoniere cumpărate de ţăranii ce-şi lăsaseră casele în paragină pentru un gât de rachiu alb, după zece ore de muncă uzinală. Anuţă locuia la etajul patru. Casa scărilor era luminată din belşug de neoane uriaşe. Ultimul etaj, însă, zăcea în semiîntuneric. Ca de obicei. Ultimul etaj e întotdeauna lăsat de izbelişte: fie lipsesc becurile, fie e inundat de ploaie. Şi totuşi, vorbesc acum de al 5-lea nivel (ţinând cont şi de banalul parter), de cel mai important, de cel peste care numai misticii au fost capabili să sară.

— Bă, face Coma către mine, oprindu-se în faţa culoarului îngust şi întunecat, stai, bă, şi se întoarce către Copilu’. Îl priveşte cu ochii larg deschişi.

 

Baba se trage înapoi, îşi numără măruntaiele, ştie că acolo, printre ele, ceva sclipeşte: strigă: LOVE YOU, LOVE YOU, LOVE YOU, strigă şi mai tare: LOVE YOU, LOVE YOU, ceva o izbeşte în cap, se întoarce şi se priveşte... E doar o babă, un înger.

 

— Da, zice Copilu’, stai, bă, şi încearcă să mă prindă de braţ.

— Ce-i, bă? întreb.

— Stai! continuă Coma, unde mergi aşa grăbit? Stai, să discutăm un pic!

— Să discutăm ce? îl întreb.

— Păi, nu vezi ce întuneric e?! face Copilu’ nervos.

Uitasem, grăbit cum eram. Am căutat în jur un întrerupător, dar nu se zărea nimic.

— Hai, bă, le-am zis, sunt singur aici, nu vedeţi?

— Hai, bă, zice Anuţă. Că nu mai e mult. Acolo stau, pe dreapta. Urmaţi-mă!

 

O BABĂ ÎŞI MĂNÂNCĂ TENDOANELE. PICIOARELE I SE ZBAT. BABA LE PRIVEŞTE ŞI LE MIROASE.

Miroase a plastilină, strigă fiul meu.

 

— Bine, bă, zice Copilu’, lipindu-se de perete. Da’ luaţi-o uşor. Că nu se vede pe unde călcăm.

În sfârşit am intrat şi lumina ne-a plesnit feţele şi drogaţii ăia paranoici au început să râdă fericiţi. Scăpaseră de întuneric. Ne-am aşezat pe un colţar ştirb, Anuţă ne-a pus muzică la un jeg de calculator cu tastatura plină de cenuşă. Ahhh! Era aceeaşi muzică pe care o ascultasem la rândul meu luni în şir, şi căreia îi făcusem loc într-un colţ de memorie, reascultând-o apoi la nesfârşit, în cea mai amplă şi mai fermecătoare tăcere. Avea o efervescenţă extraordinară, fiind gândită şi realizată exact pentru starea de verde. M-am dus la budă să trag o pişare. Nu vreau să discut starea closetului. Era realmente indiscutabil de proastă. Camera, mai largă decât una din căminele studenţeşti, era totuşi curăţică. Sfidând cel mai prost gust estetic care poate fi imaginat, Anuţă ridicase un zid de un metru şi ceva exact în centrul ei. Dincolo de acest zid îşi încropise un rahat de bucătărie umplut cu dulapuri culese parcă din containere. În partea cealaltă, mai bine zis, în spațiul camerei, se afla colţarul ştirb în faţa căruia trântise o ditamai bancă de lemn. La întoarcere, băieţii aruncau deja seminţele în scrumieră, împrăştiind mugurii pe o foaie de hârtie.

— Facem jointuri? întreabă Anuţă.

— Nu, zice Coma, n-am hârtie, facem o găleată.

Copilu’ se repede la bucătărie, scoate o găleată roşie dintr-un dulap

 

şiiiiiiiiijjjjjjjjjjjjjjssssssssssăăă ...

 

BABA ÎŞI miroase acum ciorapii... genul ăsta de babă e netoată. Priviţi! Şi-i linge să vadă dacă-s acri.

 

…şi cu o viteză ameţitoare creierul meu sare peste cinci minute. M-am întrebat, în timp ce zăream găleata ieşind proaspătă din dulapul ăla, de unde dracu’ ştia Copilu’ că acolo e o găleată. Doar nu eram la el acasă. Şi, uite!, când să văd ce face Copilu’, găleata e deja pe masă, plină, şi în ea zace prostită o sticlă de plastic cu fundul tăiat, şi pe gura ei stă o cupă de inox, găurită. Coma presară în ea muguri, îi aprinde şi ridică sticla cu mişcări legănate. Apoi, dă cupa de inox la o parte, ia botul sticlei în gură şi o împinge în găleată până când o goleşte de fum. E rândul meu. Am senzaţia că un metal lichid, deosebit de proaspăt, de crud, de juvenil... nuuuuu, am impresia că fundul uriaş şi superb al femeii universale îmi umple plămânii. Şi îl fut, acolo, cu o viteză fantastică. Strig: beeeeeton! Urmează Copilu’, apoi Anuţă. Facem cu rândul de vreo patru sau cinci ori. Sunt deja verde. În timp ce Copilu’ scoate sticla la suprafaţă, îi zic:

— Bă, bă, stai! fumul ăla e cam translucid.

— Dă-te-n pulă, zice Copilu’, se vede că eşti ars rău.

— Eu? eu?  întreb, oarecum zădărnicit de problemă.

— Cum adică? cum adică?

— Vorbeşti ca un gabor, mi-o întoarce Copilu’.

— Stai, mă! - stai, mă!  sar, cum să vorbesc ca un gabor?

cum să vorbesc ca un gabor? Eu sunt ar... artri ... artiiiiiiiiist! artiiiiiiiiiiissssttttttttt!!!!!!

— Hahahaha! îşi bagă mutra Copilu’ în pământ. Ştiu, mai zice el, şi continuă să râdă cu hohote tăioase, învelindu-şi gura în palme.

— Stai calm, bă, bă, stai calm, îmi spune Coma. Şi, adresându-se lui Copilu’: dă-i drumu’!

Copilu’ scoate o bancnotă de plastic de cinzeci de mii de lei, o îndoaie, îşi trece dinţii peste îndoitură, aruncă în căuşul ei două pastile albe (nu mi-am dat seama de unde le-a scos), le împătură bine şi le zdrobeşte cu pumnul. Coma îi întinde un păhărel de sticlă. Copilu’ varsă praful alb acolo şi îl încălzeşte cu o brichetă. Coma îmi vorbeşte... vorbeşte apăsat. Am senzaţia că rosteşte un cuvânt într-o jumătate de oră. Fiindcă, pe ritmul muzicii, se întoarce mereu în urechile mele. Îi văd repede, repede, cu injecţiile în păhărelul de sticlă şi apoi cu ele înfipte în braţe. Copilu’ sare ca ars. Mai vrea un joint. Anuţă râde şi prepară. Brusc, timpul nu mai vrea să se dilate, se face strâmb, se face mic, se face halucinant. Mă ridic în picioare. Cu puterea unui tren în viteză paranoia îmi izbeşte stomacul. Mă gândesc că trebuie să plec de acolo, deşi habar n-am de ce. Picioarele mi-au îngheţat, mâinile încep să-mi bată ca nişte aripi rănite.

 

BABA RÂDE CU SPERMA MEA ÎNTRE DINŢI.

 

— Bă, - băăăăăăăăăă le zic, eu sunt în plină pară - eu sunt în plină pară. Tre’ să mă duc duc duc. Hai, bă băăăăăăăăăăăăă!

            Anuţă mă priveşte şi râde până se sparg geamurile. Sar dintr-o dată către uşă şi încep să apăs clanţa. Geamurile alea chiar s-au spart, îmi zic, şi-mi aud cuvintele revenind uşor, uşor, apoi împrăştiindu-se asurzitor în toate membrele. Am urechi la picioare, mi-am aruncat paranoia într-acolo, şi paranoia s-a întors de zece ori mai puternică, mai imbatabilă. Încep să transpir.

— Lăsaţi omul să plece dacă vrea să plece, spune Coma, deşi nu se clinteşte.

Mă reped la balcon. E, totuşi, nivelul 5, cum dracu’ se plec pe acolo? Trag o porţie zdravănă de aer proaspăt. Fug apoi în budă. Mă piş. Doamne, cât durează pişarea asta, când eu sunt atât de grăbit!!! Pişarea a devenit inamicul meu. Parcă mă piş în vezică. Nu mai vrea să se oprească. Are să mă ţină câteva zile. Nu, am să mă piş o lună, poate două, poate un an. Încerc să opresc scurgerea lichidului auriu încordându-mi muşchii de la baza penisului. Nici o şansă. Sunt pierdut.

— Trebuie să plec, bă, - Trebuie să plec, bă - Trebuie să plec, bă - zbier, reintrând în cameră, în timp ce pişatul îmi inundă în neştire pantalonii.

Coma se ridică. Se apropie de uşă, o priveşte şi-mi zice:

— Stai, bă, să vedem ce facem, să ne gândim, să discutăm.

— În pula mea  pula  la lalala, fac, ce dracu’ vrei să discutăm acum, - ce ce ce?... tu nu vezi cât îs de grăbit? - ... bit - ... bit - ? Uită-te şi tu! şi-mi prind marginile blugilor cu mâinile, privind către locul cu pricina, mă piş pe mine!!! MĂ PIŞ PE MINEEEEEE!!!

— Ia-o încet, vine replica lui Coma. Nu ne grăbeşte nimeni.

Fug iar la balcon. Privesc în jos. Pământul nu e chiar atât de departe. Cu o săritură rapidă şi sigură m-aş linişti, mi-aş regăsi libertatea. Câteva ace fierbinţi mi se plimbă pe tâmple. Transpir din nou şi-mi regăsesc suflul. Nu, nu, nu pot să sar. Aş muri, cu siguranţă. Reintru în cameră. Paranoia pleacă, mă eliberează, se scurge uşor pe jos, vărsându-se, în cele din urmă, pe linoleum. Îmi reiau locul şi privesc cum injecţia se goleşte în vena lui Copilu’. Are o ditamai bulă albastră ascunsă sub piele. Acolo şi-a vârât acul, fără milă. Coma continuă să pipăie uşa, vorbeşte singur, dă din mâini, îşi (îmi) explică.

— Aici e yala, aud. Aici e...

— Da, zbier dintr-o dată, acolo e yala! N-am văzut-o!

Cu un salt fantastic sunt lângă uşă. (Tocmai îmi venise o idee.) Învârt yala. Uşa se deschide. Pe hol, cum speram, e întuneric.

— Bă, zic, stai aşa, stai un pic, stai să discutăm, să vedem despre ce e vorba.

— Ce să discutăm? mă întreabă Coma, surprins peste măsură. Mă întorc cu faţa către el şi cu spatele la întuneric.

— Bă, şi-mi arunc degetul mare peste umăr, tu vezi ce-i acolo?

— Ce-i? mă întreabă Coma, dându-mă agitat la o parte.

— Tu veeezi ce-i acolo? îi spun, ridicându-mi vocea.

Coma intră în cameră, îl cheamă pe Copilu’. Copilu’ vine, se opreşte lângă Coma şi priveşte tâmpit la ce-i acolo.

— Ce-i? mă întreabă la rândul lui.

— Bă, zic, voi nu ştiţi ceeee-i acooooolo!

— Ce pula mea e acolo? zbiară Anuţă, sărind de pe colţarul lui ştirb cu tot cu joint.

Îi privesc. Toţi trei s-au împietrit pe culoar, în dreptul uşii larg deschise. Privesc către acel ceva acolo. Mă întorc în cameră. Sub ochii mei, muzica se dezbracă... cover your head cause there’s no survivors, love is dead no one realizes… ah, Doamne, cât de grăbit sunt să îţi ating degetul!!! Să văd şi eu ce-i acoloooooo.

— Ce-i? şopteşte Ştef, mai mult pentru ea. Zâmbeşte. Stă lungită în patul lui fra’. Nu mai plouă, atmosfera se luminează, e feerică. Pot să o admir pe Ştef în toată splendoarea ei. Îmi vine să plâng, frumuseţea aia continuă să mă halucineze. Ochii îi sunt vineţi, faţa, hirsută, şi totuşi, parcă ceva în ea stă să explodeze, simt că ar fi capabilă să-mi provoace dispariţia cu un gest elementar, cu cel mai elementar gest cu putinţă, cu o privire. Îmi retrag privirea din ochii ei şi-mi desfac crackul. Trag o dublă.

 

#33##3ŞşţşŞ._,:ăţş98**/988!�!�&&�%%#()=)(/(&

 

Uluitoare senzaţie la nivelul plexului, inima îmi bate rar, tot mai rar, apoi se opreşte, sunt mort şi viu în acelaşi timp, mişcare globilor oculari mă înnebuneşte de plăcere, aş putea fi orb şi m-aş simţi la fel de bine, lucrătura mentală e gigantică, ideile se ţes într-o ordine perfectă, turbionar de sistematic, înţeleg totul dar asta nu îmi provoacă panică, atenţie!, moartea e aproape, înainte de a închide ochii pentru a vedea cum e dimineaţă, realizez că n-aş putea-o refuza. Ah, dar de aici încolo e vremea lui Dumnezeu. Ştiu bine că trăsneşte doar unde vrea El. De-acum... nu mai sunt sclavul nimănui.