MARGENTO

 

Nomadosofia

 

Casa de Editură Max Blecher

2012

 

Europa. Epitalam ţigănesc

 

 

Uvertura: Ţigan alfabet, cânt acordeon Roma

 

 

Păi am plecat de la Brăila

şi-acu’, dumnezeu cu mila,

 

cânt şi io pă la metrău

să-mi cresc copilaşu’ meu

 

mă’, franţuzu’ şi italianu’

vor să-mi fure-acordeoanu’

 

las’ să-l fure, ’i din Buzău,

pă’ nici ăsta nu-i al meu,

 

pă’ bă’, eu am furat meserie,

ce ştiu io n-au cum să ştie! zi-i mă!...

 

 

I. Frankfurt, toamna

(partitură de elegie cu sertare şi cataloage)

 

 

ah, vine toamna, m-am îndrăgostit

ah vine toamna, să-mi dai un sărut

și vreau şi bani de-o bere

şi-un prezervativ

 

ah, o vedem pe poeta Peg-ah Ah-

madi citind chiar după Herta Müller,

ah, „nu e satelit,

nici internet, poemul...”

 

ah, vine seara, ne apucă setea,

şi foamea-mi dă târcoale prin străini,

oraşul răsună mai tare

terasele-s calde ca para:

 

pasul, ah, mă duce-n bistroul gol şi-ngheţat,/ doar tu, fără-ncălzitoare, fără rap în cap.

 

<Ştiri locale: Matthias Göritz, poet şi filosof, a descoperit în arhivele Vaticanului reprezentări de scene homoerotice între Faust şi Mefistofel (reprezentat ca un ţigan), cei doi îmbrăţişaţi fiind în ceruri sferice asemenea androginului platonic, dar flenduri; Iată Europa, a exclamat poetul din Frankfurt, adăugând pentru revista Europe & Me: Faust îşi poate continua misiunea doar dacă uită. Lethe, nu Mnemosyne. Memoria neîntreruptă ar însemna moarte.>

 

Tramvaiul alunecă uns printre dale, nici nu-l

auzi, te poate-omorî aşa, pe furiş,

de după colţ – da-n casă scârţâie, când

trecem, toată scara din scândurile vechi;

pe holul strâmt urcă un urlet, muzica

din barul de jos – Îmi irosesc viaţa,

străin? – Da, vrem şi noi în venă-un Apfel

wein, un Apfelwein, nu, vrem două apfel

 

wein; vai, vrem doar o gură-ură gra-tis!

Mergem dup-aia la tonetele-alea cu/ cârnaţi – poţi să deguşti, să tot deguşti…

muşti parcă dintr-o mână’n frig, zgârcită,/ ba, să-nghiţi gâtul vânzătoarei harrr

răboaice plin de h-urile bătrâne, calde

 

(integrarea agricolă, după cea ideală:)

 

Stăm tolăniţi ca belferii-n cafeneaua

stairway to heaven la un ceai fierbinte, A…

proape pe gratis: mamă, câte cărţi,

dar cine o să le citească? Obama!

 

corect ne sună cântecul din boxe –

„mult mai uşor observi greşeala, mult

mai greu vezi adevărul, greu, da, greu

îţi e să cauţi în adânc, oh, Ad…

 

încul... încă”... dar ne uităm prin sticla/ clădirilor imense – e-o apă, ne-o/ glindim pe mal tot parcă pescuind/ într-un ocean de camere gândind în oameni:

 

să ne-agăţăm, oraşu-i gol ca un

cârlig şi strigă plat: buni de gazon?

 

 

 

IV. bucureşti-budapeşt. nicăieri mai acasă

 

Mai mişc din mâini şi din picioare, uneori,

dar sexul, ca un ac strâmb de busolă,

arată tot spre românia; zac

în Buda, pe-un pat dublu, plutind lat

în aerul condiţionat supt de

pe dunăre şi parcă mă înec

în limbile de dublaj ale filmelor

când citesc buzele plesnind sub sticla

acvariului cu numai paişpe posturi...

parcă nicăieri nu ne-am simţit mai acasă.

Asta de unde ai mai scos-o?, aud,

aşa aş crede, de fapt e-o replică

de undeva din noapte, în ungureşte...

sau e muzica zidurilor pe întuneric.

 

Tatăl lui Joszef

Attila era puţin

român: complet maghiar.

 

Andras Gerevich         Erezie, Tiresias se însoară!

 

Maşina gonind

            un zumzăit de viespe –

            trupul sub haine.

 

Ne aciuaserăm la crâşma Corvinus

de pe Király ucza –

colegul de vin roşu întruna

                                    tachina: Dunărea,

da, e a voastră (cuvântu-i cică dacic tralala), însă rahatul

            e-al nostru, din amonte,

                        deci, poftă bună! Şi ciocnea

                                    cu mine, drăgăstos,

E limpede? Așa conspiram să vină

            ziua... Zicea maghiarul:

                        Ne umplem cu vin, cuvinte

                                    şi timp, şi-ncet lumina

o să apară ieşindu-ne

pe nas – astfel vom mirosi soarele...

 

 

VII. Chalandamarz

 

Cartea împerecherilor inutile: e.g. poporul român şi

                                                Eminescu.

Se lăsase pe vine să îşi lege şireturile, ceea ce

                                                ea a luat drept o cerere-n căsătorie.

– Ridică-te, ridică-te, dragule, spuse ea cu lacrimile

            licărindu-i                    în ochi             în timp ce         lumea

                                    trecea       parcă fugind de         o albină.

                   – Vom petrece                                ziua    zburând cu      balonul,

            anunţă ea                                       fericită.

Îl văd pe diavol, oameni buni,                                    îi văd               trupu-ntreg

n-am crezut niciodată                  că poate veni           aşa de aproape

tânjeşte după inocenţă,              ca şi noi,                        am senzaţia

                                                            care-i mai drag,

            numele                              ORi                             trupul?

 

Poţi să-l miroşi,

dacă-i gol, şi să lingi

 

miezul, dacă s-a dus lemnul-dulce... ba nu, uite că se-opreşte./ Refăcând-o, nu făcând-o./ Dar are impresia că/ dacă rămâne-aşa subţire ca un ac/ e pentru c-are acest păcat.

 

„Ai să vezi:

cu cât te mişti mai repede,

cu-atâta mai departe-ajungi”.

Oraşul redevine un sat.

Ceva se porneşte-n căutarea/ unui loc al fraternităţii/ dincolo de cuţitele scăpărând...

 

 

Cu paşi de linx

trece miezul zilei

pădurea-şi ţine respiraţia

aşteptând doar să mă-nhaţe...

 

devotamentul lui Peer pentru mişcarea                                                                          Eram scroafa           

de salvare a vechii limbi din zona Ra                          pe care toţi o aşteptau. I-am învăţat să mă iubească

etică e larg                               re         cu             şi apoi le-am spulberat locuinţele. I-am alungat chiuind.

noscută...         dar asta mereu într-altă limbă.

 

Copilandrii mărşăluind zgomotos pe uliţele/ înguste ale modestului sat elveţian/ fac parte din comunitatea romandă, un grup/ etno-lingvistic din zonă, mi se spune. Conform/ obiceiului, puştii trec „cu turma”, într-un/ tărăboi infernal, menit s-alunge iarna.

 

Ne tot venea să repetăm gianT

gian, Gian Travers traversând vers

antul sau muză-amuză de castelul Musso,

când noaptea bănuiam încă valul, un val

care mă chema bâjbâind afară din casă,

bătând în mal c-un nume mai greu – Lach

de Comm, lach, Lach de Comm... ca un comic al sângelui

dând să mă cheme, să plece, să mă cheme

iar... dar memoria se-nvârtea mereu fără rimă –

Te, Lari maxume, teque, maxume, teque/ fluctibus et fremitu adsurgens Benace marino…/ ţinându-mă aici ţintuit, ducându-mă/ de-aici: ca Addua mi-adaug apa în lac,/ m-amestec; uit; traversez; şi curg mai departe...

 

 

Dar seara puteam vedea până-n zare/ în nord, până-n capătul Lacului Como – dincolo/ de vila Madonnei şi-a lui Stallone – acolo/ ne informa Grigore amabil, sunt tre/ pievi, ocupate de milanezi în războiul/ Musso – Trei picioare?, întreb eu, nu/ mărându-ţi silabele cu degetele darabană pe ceafă./ Nu, congregaţii, (zice.) Reto-romano cat/ holice şi holi... strice – sunt ca un star rock alco

holic, cu trei picioare, ce-i drept, pe-o pantă

de linkuri yahoo, un dahu, ştii, animalul

mitic cu picioare mai scurte pe-o parte,

pe care, dacă-l strigai c-un nume-anume, magic,

se-ntorcea, ’şi pierdea echilibrul, şi, stând strâmb, se răs

turna până-n plasă, am spus eu, aproape pierzându-mi/ suflarea, după care-am dat pe gât primul whisky/ cu gheaţă din ziua aia... poţi fi cel mai sărac/ din oraşul acesta şi tot ai să faci cinste/ tuturor. Nimeni n-are nevoie, însă,/ mă tachinai tu, sunt milionari/ în dolari, nu în silabe sau în i-magi/ ni, ca tine. Ca noi, chicoti Costin, dând drumul

la boxe; şi zvâcnetul trupei începu să zbată

aerul rece dinspre lac; să zguduie ferestrele stelelor

pe bani. Mi-am închipuit adevărul, un lău

tar flămând cântând odată cu noi de la colţul

străzii – doar că de la kilometri, tocmai din Chur...

S’ntem hani huni, flămânzi – riffam eu, şi lacul smead înghiţea soarele.

 

 

MARGENTO

Nomadosophy

 

Casa de Editură Max Blecher

2012

 

Europe. A Gypsy Epithalamium

 

 

Overture: Me Gnorant Gypsy Play Accordion Rome

 

 

Well, Brăila’s my hometown

may Lord never put me down,

 

here I play stuff in the subway

t’ make some dough and feed my kiddies…

 

Lo, the French guy and th’ Ee-tully-un

want to steal my ac-core-dion,

 

let them steal it, it’s from Buzău,

stole it myself a long time ago…

 

Stole the craft too from my old master –

they’ll get to play this maybe in their hereafter! Play it, man!

 

 

I. Frankfurt in Autumn

(elegy suite for drawers and catalogues)

 

 

Aw, it’s almost fall and I fell in love

Aw, it’s almost fall. Please, give a kiss,

a beer, and

latex protection. 

 

Aw, we’ll see poet Peg-ah Ah-

madi reading after Herta Müller,

Aw, “my poem’s neither Satellite,

nor Internet.”

 

The evening falls. Thirst and hunger

harass us among strangers,

the town resounds louder

now that the outdoor pubs are cool as flame:

 

Aw, my steps take me to the empty drafty bistro/ there’s only you, no radiators and no rap scratch at our cranium.

<Local News: Poet and philosopher Göritz discovered the Vatican’s depictions of homoerotic scenes involving Faustus and Mephistopheles (portrayed as a Gypsy) embraced in spherical heavens. Very much in the fashion of Plato’s androgynous whole being, only quite ragged. Behold Europe, the Frankfurt poet urged, then adding for Europe & Me magazine exclusively: Faustus can only go on with his mission if he forgets. Lethe, not Mnemosyne. Constant remembering would mean death.>

 

The trolley slides on oiled slabs

unheard, it kills you slyly

 – yet the the stairway

timber screech-step- creek-crack as

we pass. Screams of music grating along the hall

from downstairs – Am I wasting my life?

a stranger? – Yes, we’d like to have one Apfel

wein shot in our veins, no, make it two, two Apfel

 

weins, vows, more sip-deep hatred, one for free!

We’ll head then to the hot/ dog cart – where we can taste and taste and…

chew off a numbed frostbitten hand…/ Or would you rather swallow the throat of the arrr

rabic vendor lady, full of warm H’s.

 

(agricultural integration comes after the ideal one:)

 

Later we lay cozy in Stairway

To Heaven Coffeehouse, sipping hot tea,

Aw, almost for free: Good God! The books!

Who’ll read all of ‘em? Obama!

 

The tune sounds right in the speaker –

“it’s so much easier to notice the mistake, so much

more difficult to see the truth, so harder, oh yeah, hard

it is to search the deep, oh, the pro…

 

found… fund…” but we peep thru the glass/ of them huge buildings – it’s a watercourse, we’re me/ errored by it while we fish/ in the oceanic room of people’s reflections:

 

let us be landed by this city naked

as a flood a hook yelling: you good for dirt?

 

 

IV. bucharest-budapest. more at home than anywhere else

 

Once in a while I still move my hands and feet.

But my penis, old twisted compass needle,

still points towards romania; I lie

in a twin bed in Buda floating flatly

in the AC draft sucked in off

the Danube and I feel like I’m drowning

in the dubbed languages of movies

while trying to read the lips of the original smacking

under the 14-channel fishbowl screen…

I think I never felt more at home in this world.

Hey, what’s got into you to make you say that? I think

I heard it, but in fact I mishear something

someone says in the night, in Hungarian …

or maybe it’s the walls’ music in the dark.

 

The father of Josef

Attila was partly

Romanian: a full Magyar.

 

Andras Gerevich:        Heresy! Tiresias is getting married

 

            In the racing car

            A wasp’s buzz –

            The body under its clothes.

 

We became regulars at Corvinus pub

            on Kiraly ucza –

                        our red wine companion would always

                                    tease us: the Danube – 

yes, belongs to you (the name is Dacian and all that, blahblah!), but the shit

            is ours, floating down the stream to your place, so

                        enjoy! And then clicking

                                    glasses sentimentally:

Now, is it clear? So we conspired

            for the daybreak… Said the Magyar:

                        We’ll fill up on wine, words,

                                    and time, and thus slowly, light

will get pushed out

through our noses – that’s how we’ll get to smell the sun.

 

                                                            translated from the Romanian by Martin Woodside

 

VII. Chalandamarz

 

(The book of useless couplings: e.g. the Romanian people and

Eminescu[1].

He was kneeling down to tie his shoes which

                                                she mistook for a proposal of marriage.

– Arise, arise, sweet man, she said with tears

            glistening in     her       eyes                 while people    hurried

                                         past             as if stung             by bees.

                        – We shall spend the day         riding in a balloon[2],

  she announced                                  happily.

I see the devil’s head, people,                         I see                 his whole body

I never thought                                   he could come                        so close

he longs for innocence,           as we do,                     I have the sensation[3]

  Which is dearer,

 the name                                 OR                                          the body?

 

You can smell it,

if empty, and lick

 

the shell when the licorice is gone… No, mind you that he stops./ Redoing it, not doing it./ But he has the feeling that/ if he stays so thin as a pin/ it might be for this sin.

 

“You’ll see:

the faster you go,

the better it will be.”[4]

The city is again a village

Something goes in search/ of a place of brotherhood/ behind the glaring knives…

 

 

On the paws of a lynx

midday passes

The forest holds its breath

waiting only to ensnare me[5]…

 

Peer’s commitment to the movement                                                                         I was the the  sow

for the preservation of the old Ra                                 they all waited for. I taught them how to love me

ethic language is widely           re     cog         and then tore their homes down. Drove them away squealing. [6]

nized… but always in another language.

 

The youngsters noisily parading through/ the narrow streets of the modest Swiss village/ are members of the Romansh, a Swiss linguistic/ and cultural group, I am told. According to custom,/ village lads parade through town in “herds,”/ creating a hellish din to drive winter away.[7]

 

We felt like repeating giant non stop,

gian…, Gian… Travers traversing mountains in the re

verse, or amusing muses at the Musso Castle…

while at night I could still feel the wave, a wave

calling for me to grope my way out of the house,

lapping on the shore with a heavier name – Lach

de Comm, lach, Lach de Comm… like a comedian of the blood

trying to call my name, to leave, to call

again… but memory revolved without rhyming –

Te, Lari maxume, teque, maxume, teque/ fluctibus et fremitu adsurgens Benace marino[8]…/ holding me there transfixed, carrying me/ off shore: like the Addua, I add my water to the lake,/ I mingle; forget; and then flow out and away…

 

But in the evening we could see as far/ as the north end of Lake Como – beyond/ Madonna’s and Stallone’s villas – that’s where,/ Grigore informed kindly, are the tre/ pievi occupied by the Milanese during/ the Musso war – Three feet? I asked, counting/ my syllables with drumming fingers on your neck./ No, congregations. Rhaeto-Roman cat/ holic, and holy…stick – I’m like an alco

holist a three-legged rock star, indeed, limping on a slope,

on links to yahoo, a Dahu, you know the mythical

creature with shorter legs on one side of

the body you had to call by a magical name

to make it turn around and thus tumble down

hill into your net, I said finally catching breath,/ and then guzzled at last my first whisky/ of the day on the rocks … You could be the poorest one/ in town and still afford to buy everybody/ a drink. Only nobody needs it, they’re all/ millionaires here, you chafed. Millionaires/ in dollars, not in syllables and I/ mages like you. Like us, giggled Costin turning on

the cabinets; and the roar started to rock

the cold air on the lake; and rattle rich stars’ windows.

I imagined something real – a hungry Romanian

fiddler playing along with us on a street

corner – only 100 miles away, in Chur.

We’re hungry Hun Khans, I riffed, and the swarthy lake swallowed the sun.