Şerban Axinte

 

Păpădia electrică

CDPL, 2012

 

 

decoct

 

la sibiu am adormit pe un scaun, într-un hol celebru,

m-am trezit în basarabia,

chiar în clipa  în care încercam să ridic de jos

nişte bancnote urâte;

 

am văzut de două ori gara,

prima oară eram foarte grăbit,

a doua oară, foarte beat,

aşa că am luat o decizie,

o măsură urgentă,

încă o vodcă rusească pentru stimularea memoriei.

 

am încercat preţ de câteva minute să-mi amintesc

cum arăta soţia lui radu vancu,

venită special să vadă

cât de deştepţi şi frumoşi sunt ieşenii.

 

cinci ore de mers cu trenul, cu tot cu schimbatul roţilor,

am jucat X şi 0 pe tavanul cuşetei,

am recitit, o dată la fiecare sfert de oră, email-ul de la ovidiu nimigean

pe care magda mi-l listase cu acea dragoste a soţiei

ce-i pregăteşte soţului tot ce e mai bun pentru drum:

 

Cherule,

 

Din câte ştiu, din câte am observat şi am constatat pe propriu-mi ficat, alcoolul are efecte din cele mai diverse, în funcţie de metabolismul celui ce-l consumă, de starea de moment. E o chimie destul de misterioasă. Pe unii îi înveseleşte, pe alţii îi posomorăşte, alţii par neatinşi (vezi Iordache ce-şi păstra starea indiferent de numărul paharelor). Pe dragoş, de pildă, sau pe bogdan, alcoolul îi euforizează, le dă energie, îi bagă în priză. Lui radu vancu îi dă o bună dispoziţie uluitoare, îi împrospătează memoria. Pe mine, dacă mai ţii bine minte, mă făcea mai bun, mai frumos, mai vorbăreţ şi mai cântăreţ. Precum şi mai cirotic. Nu-i o regulă. Tu ai o reacţie depresivă, dar în zilele astea se leagă şi de oboseala drumului şi de iritările de la bucureşti. Cred că e o bună decizie să treci la abstinenţă.

 

Cu drag, O.

 

ce mă fac acum, ce să mă mai fac,

s-a terminat iar scrisoarea,

nu am ajuns acasă, închid ochii şi-mi apare instant alex ştefănescu;

comedia actelor mai mult sau mai puţin ratate,

asfixia mecanică evitată în ultimul moment

graţie unui şut în cur de la însoţitorul de drum.

 

în gara nicolina constat că nu am decât lei moldoveneşti,

încerc să-l conving pe taximetrist să accepte, în locul celor 7 roni,

bomboane bucuria.

 

 

bucuria de a te îngrămădi în tine însuţi ca într-o teacă

 

să te întorci în decorul de piatră al primei zile

să reverşi chipul mort al copilului

într-o altă formă, atent la toate mişcările,

la toate încercările nereuşite ale tatălui.

 

mi-ai dat cuvântul, eu te-am crezut,

nu putrezi aici, intră în camera din spate

şi lasă îngerii să te decupeze din colţul tău

nu te sfii să pici direct

de tine să te temi ca de ciumă!

 

o frântură din gândul meu să-ţi întindă nervii la maxim

 

să te eliberezi

să-ţi scurtezi umbra, să te aduni în punct

da, da, da, memoria ta întinerită şi rece,

da, da, da, culoarul fără ieşire al zilelor

totul în pefectă ordine.

 

nu-mi mai rămâne decât să te sărut, cu voie, fără de voie

nu mai contează,

lumina soarelui o să mai stea puţin deasupra

până n-o să mai rămână altceva decât bucuria

 

bucuria de a te îngrămădi în tine însuţi ca într-o teacă.

 

 

 

groapa comună

 

 

tot mai departe e mai departe,

clipe granulare, ecouri, iluzii.

 

mă recompun din toate,

fără întrebări, fără restul zilei.

 

nu am crezut,  nu am crezut

puţină moarte nu strică,

 

adorm alături de mine şi mă visez

îngrămădit în patul meu ca în groapa comună.

 

 

 

clipa în care toate devin repede altceva

 

pe tine dragul meu te vor ridica din aşternut,

îţi vor zdrobi degetele,

îţi vor îndesa în gură un ciorap ud plin cu nisip,

 

te vor vârî cu nasul în hârdăul cu excremente,

aşa vei mirosi şi tu peste foarte puţin timp,

aşa vei mirosi, cum miros eu acum,

dulcea şi inocenta ta întristare nu te va salva,

vei fi copilul scos din rând şi făcut de ruşine,

ştiu, ştiu că nu mai eşti copil de o viaţă.

pe cine crezi că va interesa asta,

atâţia ani ţi-au trebuit ca să spună cineva despre tine,

„uite, el este”,

 

ai sacrificat totul, ai pus în scenă viaţa ta şi viaţa mea,

eu te-am lăsat, nu am zis nimic,

te-am lăsat şi acum când ştiu că se apropie clipa în care

toate devin repede altceva

nu pot decât să-ţi cer iertare

pentru că nu am putut să fac mai mult pentru tine;

 

e o scrisoare, fireşte că e o scrisoare; ţi-am scris foarte multe,

ţi-o trimit doar pe ultima.

 

cândva ai să-ţi aminteşti şi de mine,

ar trebui în douăzeci de minute să termin de băut sticla cu vin

şi să-ţi spun marele adevăr;

cred totuşi că vei înţelege singur,

nu are rost să-ţi povestesc ce şi cum va fi, îmi este şi mie frică.

 

 

 

lecţia despre insecte

 

tot stau şi mă gândesc la lecţia despre insecte.

 

atunci am avut un succes neaşteptat,

sângele mi-a tâşnit prin buric de emoţie.

 

am început să fac mult zgomot

ca să nu mi se audă cumva inima.

 

acum aştept răspunsul tău cu muzica dată la maxim.

 

 

 

poziția corectă în timpul morții

 

aștept să-mi iasă prin creștet umbra, știu totul, e o lume de fire subțiri, înaintea mea înflorește o oglindă rece, am pierdut ceva, nu e nimic, când vine, vine totul  deodată, tu să aștepți până ce mâna mea se ridică, las capul pe spate, îmi faci semnul discret pe frunte, nu e așa, știm amândoi prin cine trece coloana de lumină, nu e așa, dincolo totul nu e decât o sufragerie aglomerată;

 

să te calci în picioare, da, să te aduni în tine până ce simți cum punctul care ești se deschide, vibrează ceva, trece cineva prin noi, trece, unde duc urmele astea, la capătul lor sunt doar urmele lor, las totul pe ultima zi, ele, semnele astea, rup din trupul meu, mă țin departe pe mine de mine, sigur, sunt și eu puțin pieziș, dar ce aș fi făcut acum dacă nu aș fi prins la timp sensul cuvintelor ce se străduie din răsputeri să se uite;

 

 

da, da, ai știut asta tot timpul, dar m-ai lăsat să cred că  sufletului puțin îi pasă de poziţia corectă  în timpul morții;

 

ceva mai în spate, lumea pe care o vezi se adaugă ei, e aici o mică pierdere, nu e altceva decât lumea perfectă a sensurilor uitate, frumusețea ascunde ce crești în ea, dumnezeu ascuns de mic în tăcere și libertate, când n-ai de ales, totul e limpede, așa s-au așezat la tine toate, pe muchie;

 

poate mai avem o șansă, ce știm ne-ar ajuta să nu intrăm prea repede în frumoasa încăpere din spate, da, rândurile pulsează în minte, revin în țesuturile fine ca niște umbre în moalele capului, ai grijă ce spui când ți-e frică, mintea e o fructieră, pe somn, pe tăcute, lumina cea mai pură nu vine din bucuria gândurilor clare, coboară direct din golul tău din stomac.

 

să pășesc acum prin aerul ăsta imposibil de repede, o intrare forțată în lumină, pieptul deschis, nici măcar nu m-am îndepărtat, e adevărat, cea mai frumoasă zi începe abia atunci când urechile se înfundă, când mâinile și picioarele se încrucișează.