Anatol Grosu

 

Epistola din Filipeni

(Max Blecher)

 

peştele din iaz ajunge în căldare

din căldare în castron unde e spintecat curăţat şi feliat

din castron pe masă unde se aureşte cu făină de porumb

şi se prăjeşte la foc mic în tigaie

apoi se aduce pe-o farfurie mare şi se aşază lângă mămăligă

şi nimeni să se mire

de călătoria pe care a făcut-o peştele

 

 

 

 

la filipeni casele se fac din

lut apă bălegar şi paie

la filipeni se repetă istoria

acolo s-a pomenit într-o bună zi nenica

 

 

 

 

de paşti eram de două ori mai mic

ceara lumânării mă ciupea

de degete nenica mi-a spus să păstrez focul cât pot de mult

s-a deschis uşa

un fum albăstrui se grăbea să se lipească de cupolă

 

bătrânele cântau ceva nedesluşit

preotul se pregătea să ne citească

am adormit

 

 

 

 

în filipeni nu se moare cu una cu două

acolo trebuie să ai nervii tari

ca să mori de tot

nenica era

cât o vişină

niciodată prea mare niciodată prea dulce

 

 

 

 

când eram mic fugăream toate umbrele din cartier

eram bruce lee toţi copacii se temeau de mine

ştir şi lobodă zburau frânte la pământ pe oriunde aş fi trecut

în drum spre şcoală care era la 5 minute de casă

toţi duşmanii se rugau să fie cruţaţi toate profele şi profii

erau bătuţi pentru doii pe care-i primeam de regulă la purtare

eleonora vasilievna şi proful de educaţie fizică

mă porecleau cazacul pentru că am sărit la bătaie la ultimul

că mă punea

pe mine

                      pe bruce lee

să sar ca prostul când c-un picior când cu-altul

pe bordură

                      stupid exerciţiu

eu salvam ţara

oamenii

 

eu eram desant şi aveam un pluton

cu universal soldier cobra batman

terminatorul ninja superman chuck norris

noi am câştigat războiul din transnistria

 

eram cândva bruce lee

 

nici o umbră nu trecea prin cartier fără ştirea mea

nici o umbră nu îndrăznea să se revolte

eram dictatorul bun eram lenin

cel din centrul capitalei aveam şi eu statuie deja

pe la cinci ani

dar nimeni nu ştia nimeni nu trebuia să ştie

eram singur ca brando din apocalypse now

 

de curând am ieşit la pensie nu mai vreau să salvez patria

bruce a murit şi sunt de două ori mai singur

 

acum dacă aş redeveni copil aş fi cred vreun

magnat de pe wallstreet

aş fi mai practic

 

 

 

 

odată ce vreo casă e ridicată în filipeni

muştele se adună ca de paştele blajinilor

când laşi picăturile de vin să curgă pe pământ

să bem cu toţii

iar din ouăle roşii nu rămâne decât coaja

pentru că gălbenuşul trăieşte în albuş

şi aşa-i de bun cu sare

şi eşti şi tu

în casa ta o muscă

 

 

 

 

tăticu şi-a văzut moartea

ajunsese să nu mai facă gesturi în plus să n-o sperie

ca să nu-l treacă ea prin maşina de tocat

bunelul din el de la naşterea mea se teme de nepoţi

rugăciunile lui nenica

i-au format cataracta

şi pata de pe plămâni ca să nu respire mai adânc

şi să o sperie

tăticu se îmbolnăveşte de cum o simte pe aproape

nenica era la imperfect

el murea

 

 

 

 

când eram mic am aflat şi eu că oamenii mor

mor de bătrâneţe toţi plângeau ducând-o pe mamuţa

în sicriu tot drumul nu înţelegeam încotro mergem

un hârb în care de regulă se aduce nisip la porţile oamenilor

ducea sicriul ei şi mergeam cu toţii undeva

undeva departe şi încet

 

ne plimbam îndrăgostiţi

prin parc cu flori în mână

două

cine era la tobe nu ţin minte dar inima-mi bătea mai rar

şi trompeta scârţâia trompeta ştia totul

că zgâria urechea şi tot cânta

cânta

 

o procesiune întreagă pentru mine ca să învăţ şi eu ceva

nu puteam plânge chiar mă forţam

să nu par suspect

am aflat atunci că şi oamenii ăştia au undeva o casă

vegheată de o altă casă

mai mare

de care atârna un clopot gălăgios

clopotul suna tare şi mamuţa cânta şi ea

acolo şi plângea odată cu noi

era şi un cor şi lumânări peste tot

numai eu n-aveam nici una

 

şi mă străduiam să plâng iar bocitoarele cântau aşa frumos

ţaţ’ paşa plângea cel mai frumos cânta plângând

cândva au venit chiar de la chişinău dupa ea dar nenica

nu i-a dat voie să plece că avea nouă copii

şi ea era cea mai mare au venit că plângea cel mai frumos

din filipeni voiau să o facă vedetă

era o vreme când se căutau vedete care ştiau să plângă

vremuri când toţi înţelegeau că altceva era fără rost

vremuri când din lacrimi creşteau ştir şi lobodă şi troscot

pentru pui pentru găini şi gâşte

 

când trăiam încă în hruşciovcă doi copii şi părinţii într-o

cameră şi când părinţii suspinau chemându-ne încet seara pe nume

pe mine şi pe fratele mai mic

iar eu tăceam chitic cu respiraţia tăiată

ei oftau cu tot mai multă poftă se foiau şi se zbenguiau

în pat a joacă

 

pasându-şi perna când la unul când la altul

iar plapuma sărea ca o minge până-n pod

plângeam în pernă rugându-mă înger-îngeraşului

să mor eu iar părinţii mei să fie lăsaţi

în pace

 

 

 

 

când l-au îngropat pe nenica

fiindcă mamuţa era noua lui vecină oamenii

au hotărât s-o revadă şi nea’ fănică a ridicat capacul

ei toţi au început să plângă aprig

dar sufletul are miros de zămoşi

 

ca-ntr-un borcan roşiile se pun la murat

una câte una

şi muşcăm din ele

în ziua mahmurelii 

şi nu ne mai doare capul

şi nu mai auzi pe nimeni să zică

acesta este trupul meu

fiecare muşcă 

după cinzeaca de aici

 

 

 

 

nenica a plâns numai o dată în toată viaţa lui dar şi atunci

că i-a intrat o musculiţă

confundându-i ochiul cu un butoi de vin

 

 

 

 

adevărata problemă a lui nenica e că uitase cât de important e gâdiliciul

bucuria lui era căldarea din care îi dădea calului de băut

şchiopătând prin grădina cu roşii castraveţi şi cartofi

uda toţi cartofii mici

 

unii au crescut mari alţii s-au făcut mai mici

salvându-se de la un an la altul crescându-i pe cei mari

ţaţa paşa aducea cânturile ei în tigaia cu cartofi şi mămăliga

badea gheorghe amarul lui în vinul roş

 

dar nenica umbla spart prin filipeni ca-n grădina cu roşii

castraveţi şi cartofi

am bănuiala că lui nenica i-a ruginit inima pe dinăuntru

tocmai pentru că nu era un risipitor

 

 

 

 

nenica avea doi şerpi în loc de mâini

să nu moară de foame

                    un vierme îşi făcea drum din piciorul lui spre creştet

nenica şchiopăta uşor

                        şi n-a ieşit niciodată din filipeni

decât pe deal sau la raion unde trebuia să dea raportul

stării de sănătate

era înregistrat în cartea roşie

şi păzit 

             ca fluturii pe cale de dispariţie

                                                                el voia

              să se arunce de pe balcoane dar îngerii de la raion

au zăbrelit geamurile au încuiat uşile spre acoperiş

au tăiat copacii prea înalți au nivelat dealurile

au îngropat

                                                      stâncile

nenica trebuia să fie la îndemână

 

după ce şi-a pus ochelarii fumurii pe nas

a venit revoluţia

 

 

 

 

eu aveam o oglindă mare care avea prin părţi alte două

mai mici ele mă multiplicau într-atât că nici nu

reuşeam să mă număr trăiam în mai multe case

un om poate fi totuşi în mai multe locuri în acelaşi timp

nenica era trist el n-avea decât icoane

 

şi cobora de-acolo câte-un nenicuş

îl mângâia pe căpşor

îl lua în braţe şi-l legăna

şi-i spunea să creşti mare-mare puişor

se auzea o muzicuţă ca de patefon

care-l învia pe nenica

 

aceleaşi zile când nenica privea ca-ntr-un televizor

atunci mai bine era să-l laşi în pace

că tinereţea lui ca o muzicuţă curgea

duminică dimineaţa

şi muştele dansau şi ele în aer

şi o ploaie mocănească venea peste filipeni

aducând cu sine o zi de odihnă în plus

 

şi iepuraşii şi văcuţele şi căluţii

şi purceluşii şi răţuştele şi oiţele

priveau cu milă din căsuţele lor

la căsuţele noastre

şi se deschideau toate şi o dragoste mare ne umplea inimile cu-azot

şi filipeniul se făcea mai mic

şi mai mic

până am văzut că era cât o epistolă

şi s-a spart inima mea

 

 

 

 

pe nenica nu l-am văzut niciodată așa

de elegant îmbrăcat

tăticu spunea că oriunde pleci

eşti bine primit dacă eşti la costum

 

 

 

 

când am crescut mai mare nu-l mai iubeam aşa de mult pe nenica

m-am alăturat fiilor şi fiicelor lui numai orfanii îşi iubesc taţii

şi Hristos