Anatol Grosu
Epistola din Filipeni
(Max Blecher)
peştele din iaz ajunge în căldare
din căldare în castron unde e spintecat curăţat şi feliat
din castron pe masă unde se aureşte cu făină de porumb
şi se prăjeşte la foc mic în tigaie
apoi se aduce pe-o farfurie mare şi se aşază lângă mămăligă
şi nimeni să se mire
de călătoria pe care a făcut-o peştele
la filipeni casele se fac din
lut apă bălegar şi paie
la filipeni se repetă istoria
acolo s-a pomenit într-o bună zi nenica
de paşti eram de două ori mai mic
ceara lumânării mă ciupea
de degete nenica mi-a spus să păstrez focul cât pot de mult
s-a deschis uşa
un fum albăstrui se grăbea să se lipească de cupolă
bătrânele cântau ceva nedesluşit
preotul se pregătea să ne citească
am adormit
în filipeni nu se moare cu una cu două
acolo trebuie să ai nervii tari
ca să mori de tot
nenica era
cât o vişină
niciodată prea mare niciodată prea dulce
când eram mic fugăream toate umbrele din cartier
eram bruce lee toţi copacii se temeau de mine
ştir şi lobodă zburau frânte la pământ pe oriunde aş fi trecut
în drum spre şcoală care era la 5 minute de casă
toţi duşmanii se rugau să fie cruţaţi toate profele şi profii
erau bătuţi pentru doii pe care-i primeam de regulă la purtare
eleonora vasilievna şi proful de educaţie fizică
mă porecleau cazacul pentru că am sărit la bătaie la ultimul
că mă punea
pe mine
pe bruce lee
să sar ca prostul când c-un picior când cu-altul
pe bordură
stupid exerciţiu
eu salvam ţara
oamenii
eu eram desant şi aveam un pluton
cu universal soldier cobra batman
terminatorul ninja superman chuck norris
noi am câştigat războiul din transnistria
eram cândva bruce lee
nici o umbră nu trecea prin cartier fără ştirea mea
nici o umbră nu îndrăznea să se revolte
eram dictatorul bun eram lenin
cel din centrul capitalei aveam şi eu statuie deja
pe la cinci ani
dar nimeni nu ştia nimeni nu trebuia să ştie
eram singur ca brando din apocalypse now
de curând am ieşit la pensie nu mai vreau să salvez patria
bruce a murit şi sunt de două ori mai singur
acum dacă aş redeveni copil aş fi cred vreun
magnat de pe wallstreet
aş fi mai practic
odată ce vreo casă e ridicată în filipeni
muştele se adună ca de paştele blajinilor
când laşi picăturile de vin să curgă pe pământ
să bem cu toţii
iar din ouăle roşii nu rămâne decât coaja
pentru că gălbenuşul trăieşte în albuş
şi aşa-i de bun cu sare
şi eşti şi tu
în casa ta o muscă
tăticu şi-a văzut moartea
ajunsese să nu mai facă gesturi în plus să n-o sperie
ca să nu-l treacă ea prin maşina de tocat
bunelul din el de la naşterea mea se teme de nepoţi
rugăciunile lui nenica
i-au format cataracta
şi pata de pe plămâni ca să nu respire mai adânc
şi să o sperie
tăticu se îmbolnăveşte de cum o simte pe aproape
nenica era la imperfect
el murea
când eram mic am aflat şi eu că oamenii mor
mor de bătrâneţe toţi plângeau ducând-o pe mamuţa
în sicriu tot drumul nu înţelegeam încotro mergem
un hârb în care de regulă se aduce nisip la porţile oamenilor
ducea sicriul ei şi mergeam cu toţii undeva
undeva departe şi încet
ne plimbam îndrăgostiţi
prin parc cu flori în mână
două
cine era la tobe nu ţin minte dar inima-mi bătea mai rar
şi trompeta scârţâia trompeta ştia totul
că zgâria urechea şi tot cânta
cânta
o procesiune întreagă pentru mine ca să învăţ şi eu ceva
nu puteam plânge chiar mă forţam
să nu par suspect
am aflat atunci că şi oamenii ăştia au undeva o casă
vegheată de o altă casă
mai mare
de care atârna un clopot gălăgios
clopotul suna tare şi mamuţa cânta şi ea
acolo şi plângea odată cu noi
era şi un cor şi lumânări peste tot
numai eu n-aveam nici una
şi mă străduiam să plâng iar bocitoarele cântau aşa frumos
ţaţ’ paşa plângea cel mai frumos cânta plângând
cândva au venit chiar de la chişinău dupa ea dar nenica
nu i-a dat voie să plece că avea nouă copii
şi ea era cea mai mare au venit că plângea cel mai frumos
din filipeni voiau să o facă vedetă
era o vreme când se căutau vedete care ştiau să plângă
vremuri când toţi înţelegeau că altceva era fără rost
vremuri când din lacrimi creşteau ştir şi lobodă şi troscot
pentru pui pentru găini şi gâşte
când trăiam încă în hruşciovcă doi copii şi părinţii într-o
cameră şi când părinţii suspinau chemându-ne încet seara pe nume
pe mine şi pe fratele mai mic
iar eu tăceam chitic cu respiraţia tăiată
ei oftau cu tot mai multă poftă se foiau şi se zbenguiau
în pat a joacă
pasându-şi perna când la unul când la altul
iar plapuma sărea ca o minge până-n pod
plângeam în pernă rugându-mă înger-îngeraşului
să mor eu iar părinţii mei să fie lăsaţi
în pace
când l-au îngropat pe nenica
fiindcă mamuţa era noua lui vecină oamenii
au hotărât s-o revadă şi nea’ fănică a ridicat capacul
ei toţi au început să plângă aprig
dar sufletul are miros de zămoşi
ca-ntr-un borcan roşiile se pun la murat
una câte una
şi muşcăm din ele
în ziua mahmurelii
şi nu ne mai doare capul
şi nu mai auzi pe nimeni să zică
acesta este trupul meu
fiecare muşcă
după cinzeaca de aici
nenica a plâns numai o dată în toată viaţa lui dar şi atunci
că i-a intrat o musculiţă
confundându-i ochiul cu un butoi de vin
adevărata problemă a lui nenica e că uitase cât de important e gâdiliciul
bucuria lui era căldarea din care îi dădea calului de băut
şchiopătând prin grădina cu roşii castraveţi şi cartofi
uda toţi cartofii mici
unii au crescut mari alţii s-au făcut mai mici
salvându-se de la un an la altul crescându-i pe cei mari
ţaţa paşa aducea cânturile ei în tigaia cu cartofi şi mămăliga
badea gheorghe amarul lui în vinul roş
dar nenica umbla spart prin filipeni ca-n grădina cu roşii
castraveţi şi cartofi
am bănuiala că lui nenica i-a ruginit inima pe dinăuntru
tocmai pentru că nu era un risipitor
nenica avea doi şerpi în loc de mâini
să nu moară de foame
un vierme îşi făcea drum din piciorul lui spre creştet
nenica şchiopăta uşor
şi n-a ieşit niciodată din filipeni
decât pe deal sau la raion unde trebuia să dea raportul
stării de sănătate
era înregistrat în cartea roşie
şi păzit
ca fluturii pe cale de dispariţie
el voia
să se arunce de pe balcoane dar îngerii de la raion
au zăbrelit geamurile au încuiat uşile spre acoperiş
au tăiat copacii prea înalți au nivelat dealurile
au îngropat
stâncile
nenica trebuia să fie la îndemână
după ce şi-a pus ochelarii fumurii pe nas
a venit revoluţia
eu aveam o oglindă mare care avea prin părţi alte două
mai mici ele mă multiplicau într-atât că nici nu
reuşeam să mă număr trăiam în mai multe case
un om poate fi totuşi în mai multe locuri în acelaşi timp
nenica era trist el n-avea decât icoane
şi cobora de-acolo câte-un nenicuş
îl mângâia pe căpşor
îl lua în braţe şi-l legăna
şi-i spunea să creşti mare-mare puişor
se auzea o muzicuţă ca de patefon
care-l învia pe nenica
aceleaşi zile când nenica privea ca-ntr-un televizor
atunci mai bine era să-l laşi în pace
că tinereţea lui ca o muzicuţă curgea
duminică dimineaţa
şi muştele dansau şi ele în aer
şi o ploaie mocănească venea peste filipeni
aducând cu sine o zi de odihnă în plus
şi iepuraşii şi văcuţele şi căluţii
şi purceluşii şi răţuştele şi oiţele
priveau cu milă din căsuţele lor
la căsuţele noastre
şi se deschideau toate şi o dragoste mare ne umplea inimile cu-azot
şi filipeniul se făcea mai mic
şi mai mic
până am văzut că era cât o epistolă
şi s-a spart inima mea
pe nenica nu l-am văzut niciodată așa
de elegant îmbrăcat
tăticu spunea că oriunde pleci
eşti bine primit dacă eşti la costum
când am crescut mai mare nu-l mai iubeam aşa de mult pe nenica
m-am alăturat fiilor şi fiicelor lui numai orfanii îşi iubesc taţii
şi Hristos