Ștefan Caraman

 

92 de povești cu cărți

(volum de povestiri), Herg Benet, 2012

 

Acum nu, dar mai

 

încolo va fi și ziua când vor bombarda orașele nu cu proiectile, ci cu cărți, vor cădea în capul oamenilor îngroziți de obiectele stranii din cer cu o mulțime de aripi, cărțile ni se vor așeza pe umeri precum îngerii iar noi, în sfârșit, în sfârșit, spun, noi vom striga.

 

 

Azi ai ieșit de la pușcărie, 3 ani bătuți

 

pe muchie, fraude bancare, chestiuni minore, i-ai făcut cuminte, ai muncit, ai ieșit cu niște bani, nu te așteaptă nimeni, nu mai ai pe nimeni decât cheful nebun de a fute o femeie, ai ouăle pline, iei un autostop, îl rogi să te lase în primul oraș, șoferul te miroase, cât, întreabă, 3, răspunzi, sunteți din oraș, întrebi, da, răspunde, o femeie găsim? mor să am una, mtz, zice, orașul e mic, boarfele s-au cărat, doar niște țigăncușe, strâmbi din nas, dar încearcă, te încurajează, poate prinzi vreo vădană, că sunt o grămadă, ajungi, te lasă în centru, singur într-un oraș aproape pustiu, mergi aiurea, privești vitrinele, privești oamenii, femeile care trec pe lângă tine, intri într-o cafenea, te așezi la o masă, ceri o cafea, te

gândești „ce-ar fi dacă aș pocni din degete și...“, pocnești din degete și ea intră, de departe o tânără, aproape ingenuă, de aproape nu e așa tânără, poartă un rucsac în spate, se așază la masa ta, e ocupată, întreabă, nu, te rog, îi spui cu vocea sugrumată, își dă jos rucsăcelul, îl așază la piciorul mesei, cere o cafea, nu ești de pe aici, îți spune cu curaj, nu, nu sunt, îi răspunzi scanând-o până în vintre, întinde mâna, eu sunt Ramona, tu cum te numești, ar trebui să mă uit în buletin, îi spui, ea râde, ok, nu vrei, o să-ți dau eu nume, o să-ți spun, să zicem... Ștefan, da, Ștefan îmi place, e ok?, îi răspunzi că da, e un pic mai bine decât Vasile, o întrebi dacă vrea să mănânce ceva, îți spune că da, comanzi, mâncați, vorbiți, o întrebi ce are în rucsac, îți spune că are cărți, îi place să citească, tocmai le ducea înapoi la bibliotecă și se gândea să împrumute altele, e mai bine să ai cărțile tale în bibliotecă, o ademenești, mie îmi spui, șoptește, îți cumpăr eu, încerci, de ce, nu știu, pentru că ești prima care îmi dă bună ziua azi, acceptă motivul formal, mergeți la librăria mică de peste drum, singura din oraș, ea alege de pe rafturi, și asta, spune cu ochii mari, și asta, exclamă, pot s-o iau și pe asta, întreabă, încuviințezi din cap, se întinde după cărți, urma chiloților nepretențioși se decupează pe fund precum linia de demarcație dintre iubire și ură, duce vraful de cărți la vânzătoare, le plătești, te oferi să i le duci acasă, acceptă bucuroasă, bucuros ești și tu, lucrurile se leagă, mergeți câteva străzi, ajungeți la o casă, deschide poarta, te invită să intri, intri încărcat cu cărți și dorință, deschide ușa, intră în casă, intri după ea, îți vine gândul „ce-ar fi dacă ar ieși acum soțul, sautatăl, sau cineva, oricare...“, nu vine nimeni, lași cărțile pe jos, o privești, te privește, se dezbracă, va futeți, tare, mult, tare, tu rămâi cu fața în sus și visezi, ea stă cu fața în jos și citește, you’re just two lost souls swimming in a fish bowl...

 

 

Nu l-ai văzut de mulți, foarte mulți

 

ani, cândva în copilărie erați prieteni nedespărțiți, făceați prostii împreună, vă jucați împreună, părinții tăi aveau, ai lui nu, apoi tu la un liceu, el la altul, tu la facultate, el... un film rupt pe nesimțite și haloul propriei cariere, sau al propriului ego, în care te-ai lăsat să aluneci, amintiri rare, întâmplătoare, întrebarea șerpuitoare dacă el a existat într-adevăr sau doar aveai nevoie uneori să-ți furnizezi imagini vechi cu o copilărie fericită, cu tovarăși și jocuri din edenul efemer în care voiai să evadezi uneori, și întâlnirea neașteptată cu el, într-o gară, la Arad, tu plecând spre Budapesta și el spre București, surpriza și neîncrederea, apoi valul de plăcere moderată, îmbrățișările, bucuria superioară cu care îi spuneai cine și ce vizibil ești acum, el tăcând ușor amuzat, multă vreme și după întrebarea „dar tu ce faci acum?“, nimic, ți-a răspuns într-un târziu, cum nimic, i-ai reproșat cald, păi nimic, scriu, sunt scriitor, ai ridicat din umeri mirat, nu mă crezi, nu-i așa, i-ai spus că nu știi ce să crezi, n-ai fi crezut niciodată, nu l-ai crezut nici când a scos din geantă un volum gros, de culoare albă, având pe copertă un cuțit înfipt într-o ușă și pe care ți l-a întins, „uite, asta e“, ai luat cartea, ai privit-o într-o parte și în alta, ai răsfoit-o, l-ai întrebat de unde o poți cumpăra, ți-a zâmbit încurcat, e a ta, ți-a spus, ai dat să plătești dar a refuzat, nu pot să iau bani de la un prieten, ai scos din buzunarul de la piept un pix Parker, uite, ca să scrii cu el, scriu la computer, a râs, nu e nimic, ai insistat, e de la mine, de la un prieten, apoi tu ai urcat în trenul tăucu promisiunea că o să-l suni, el s-a urcat în trenul lui cu promisiunea că va răspunde, te-ai așezat, ai deschis cartea, controlorul a trebuit să strige de două ori la tine ca să te facă atent, ai scos biletul, l-a citit, l-a compostat, cartea asta a scris-o prietenul meu, îi spui, peste 5 minute trecem granița, îți răspunde.

 

 

Ești analfabet, sau, în fine, ești

 

alfabetizat dar prost, ai diplomă la Spiru, aproape corporatist, no matter, ești cretin și pe fața ta se citește de la 1000 de metri din spate cât de cretin ești, nu ești în stare să legi două vorbe, a face curte unei femei se limitează la a-i arăta portofelul și a invita-o în mașină pentru un mui la lizieră, în jurul tău evenimentele se golesc de miez și se scurg precum nisipul dintr-o clepsidră spartă ‒ nu-l mai oprește nimic, se întinde pe jos și murdărește ‒, băi, ești atât de prost încât mi-e lehamite să scriu despre tine și despre ziua când m-ai întrebat dacă mai am vreo carte „de-a mea“ de vânzare și ți-am răspuns că am, ai scos tufla de bani s-o plătești, am luat-o, ți-am întins exemplarul pe care ți-am lățit o

dedicație, ai luat-o mândru și te-ai cărat ca să te lauzi cu ea la gașca ta de proști, care au luat-o curioși și s-au mirat cât de prost e ăla care ți-a vândut o carte pe care n-a scris-o.

 

 

Când învingătorul

 

e indiferent, când ne aliniem cuminți spre răsăritul unde doar pentru noi apune soarele într-un unic și sărăcăcios număr de circ cosmic, când violurile aduc pe lume copii reușiți și cuminți/aproape sfinți, când  fericirea nu mai plictisește pe nimeni și nici nu mai interesează, unde nu e nicio rușine să-ți fie dor de tata, unde Dumnezeu ți se prelinge pe sub tălpi, precum un șarpe, unde cărțile ne spun toate astea, cărțile care nu s-au scris...