George Mureşan

Ancheta

Editura Mediamorphosis, 2012

Cărţile pe care sergentul mi le vârâse între haine: „Round trip to Ardaria – A land of contrasts“ (Lonely Planet). „La pratique du français“ (Editions Larousse). Un „dicţionar de ardară – franceză, franceză – ardară“. „Lafavaria, Tripolon, Zarwanil – as cidades do noreste.“

În cele două ore şi jumătate de zbor, am aflat că Ardaria e o ţară de 65.637 square miles, cu o populaţie de 6 milioane de locuitori, majoritatea creştini monofiziţi. După secole de dictatură, Ardaria se putea lăuda cu o continuitate de douăzeci de ani a sistemului democratic parlamentar. Economia se pare că trecea printr-o recesiune majoră, de cincizeci de ani încoace. La ceasul integrării în Confederaţie, Ardaria manifesta o serioasă criză identitară, naţiunea ei având sentimente împărţite între păstrarea specificului naţional şi adoptarea deplină a principiilor liberale – singura soluţie de ajungere la un grad de prosperitate mulţumitor.

Ardaria are câteva păduri – câte au mai rămas după devastatorul incendiu din 1976, adevărat dezastru ecologic, la scară continentală. În ele, fotografii pot admira râsul alb, o specie endemică şi pe cale de dispariţie. Astăzi mai trăiesc optzeci de exemplare, căutate fără milă de braconieri, în mare lor majoritate finanţaţi de clasa politică locală. Ardaria nu are ieşire la mare – şi-a pierdut coasta litorală cu 300 de ani în urmă, iar repetatele încercări de a smulge măcar o fâşie de coastă de la Republica Fumarilor ori chiar de la Tawarstanul Democratic de Sud au eşuat în mod repetat şi fără drept de apel. Se pare că lipsa accesului la mare a produs o psihoză naţională cronică şi acest element trebuie luat în calcul întotdeauna atunci când vizitatorul încearcă să descifreze comportamentul localnicilor.

Ardaria are nişte munţi frumoşi, înalţi şi înzăpeziţi, dar investitorii locali nu au reuşit să se pună niciodată de acord în legătură cu exploatarea turistică a acestora – cele trei staţiuni de schi existente fiind în paragină de mai bine de două decenii, cu toate că în vremurile lor de glorie ele găzduiseră oaspeţi celebri precum Anthony Quinn, ori Marele Duce Jean al Luxemburgului.

Dintre oraşele principale e de reţinut vechea capitală, Saora, unde centrul istoric numără câteva remarcabile clădiri în stil Art Nouveau, însă al cărei parc municipal este foarte prost întreţinut.

Cât despre capitală, Lafavaria, se pare că oraşul, renumit altădată pentru grădinile sale şi o anumită viaţă boemă dominată de festivaluri de muzică şi cenacluri literare, astăzi nu prezintă cine ştie ce interes pentru vizitatorul străin. Este o urbe întinsă, de 800.000 de locuitori, cu nenumărate cartiere cenuşii de periferie, care se întind tentacular în toate direcţiile. Centrul istoric, singura parte cu adevărat „urbană“ (în înţelesul urbanistic pe care noi occidentalii îl dăm termenului) cuprinde câteva muzee şi două frumoase biserici monofizite în stil neo-romanic ardar. Acest centru e minuscul faţă de întinderea oraşului: îl poţi parcurge pe jos de-a lungul şi de-a latul într-o jumătate de oră.
Limba ardară se pare că a împrumutat enorm din alte limbi de circulaţie mai largă, precum engleza, franceza, spaniola, persana şi vechea egipteană, în asemenea măsură încât substratul lingvistic autohton reprezintă astăzi mai puţin de 30% din fondul lexical. Totuşi, datorită unei gramatici indo-europene conservatoare şi a unor trăsături care apropie structura ardarei de cea a limbilor semite, învăţarea ei se pare că e foarte dificilă, chiar şi la nivelul conversaţiei uzuale.

Gastronomia ardară corespunde unor preparate cu multă ceapă, oţet şi carne tocată. Băuturile spirtoase sunt la ele acasă, într-o ţară a iernilor cumplit de aspre. Alte ocupaţii tradiţionale, olăritul şi ţesutul lânii... Am închis ghidul, apoi ochii.
Am înţeles ceea ce era de înţeles: o ţară în care nu văd de ce aş fi pus piciorul vreodată. Interes, zero. Există şi atât. Dar uite că va trebui să o cunosc. Măcar atât cât să pot lucra în ea şase luni, un an sau doi, cât o fi prevăzut contractul. Am deschis de mai multe ori dosarul bleumarin cu toate clauzele contractuale ale misiunii mele, însă de fiecare dată privirea mea aluneca între paragrafele puchinoase, precedate de numere de capitole, secţiuni, titluri şi sub-titluri. Undeva pe acolo trebuie să existe şi descrierea precisă a misiunii mele – deşi contrariul nu m-ar surprinde peste măsură. Poate cu asta ar fi trebuit să încep, însă...

„Relaţiile tripolare de dispensă încadrate schimburilor cu caracter educativ corespund prevederilor de realizare a unui cadru comun diversificat care să dinamizeze schimburile inter-confederale, dar în egală măsură cu noile candidate, în spiritul prevederilor globale ale politicii confederale de instruire şi difuziune culturală (vezi Carta Generală de Acţiune a Organizaţiilor Guvernamentale şi Non-Guvernamentale, fascicolul 10, 3.14.29b.) Pentru aceasta, fiecare misiune corespunde implementării unei...“
Am închis cu zgomot dosarul. Chiar nu se putea.

Vocea aseptică a stewardesei ne-a anunţat că peste zece minute aveam să ajungem la Aeroportul Libertat din Lafavaria. Please fasten your seat belts. The outside temperature is 10 degrees centigrades. Have a nice journey in our country. The crew and the captain...

Aha, iată-mă. Urma să...

Dumnezeule, Fabiola! Fabiola, soţia mea! Ai dispărut pentru totdeauna şi eu nu sunt în stare să mă gândesc la tine. Probabil că organismul meu refuză... Oricum, nu e firesc. E firesc să plângi, e firesc să boceşti. Era soţia mea! Partenera mea de viaţă! Am petrecut momente plăcute împreună! Ce mă voi face fără tine? Şi dintr-o dată mi s-a pus un nod în gât şi lacrimile au început să curgă de la sine.

Hohoteam cu faţa îngropată în batistă. Am simţit pe umăr mâna prevenitoare a stewardesei. Are you OK, sir? Yes... fine...