Mihai Bădică

 

Şoricelul din Kitej-Grad,

Ed. CDPL, 2013

 

Peisaj deltaic

 

— Mă mai iubeşti? îl întreabă ea, mică şi blondă cu ochi albaştri.

— Dacă nu te-aş mai iubi, totul ar fi ca la inundaţii. Morţii noştri ar ieşi din morminte şi ar pluti pe uliţa principală printre vii şi totul ar mirosi îngrozitor de urât, îi răspunde el, mare şi blond cu ochi albaştri.

Din spatele barului, tanti Ştefania îi priveşte pe deasupra ochelarilor pe tinerii îndrăgostiţi, care beau Glacial, un lichior verde şi toxic. Nu-şi poate ascunde dezgustul, ca şi cum ar simţi deja mirosul despre care vorbeşte el. Inundaţiile nu au venit încă. Dar vor veni, aşa cum se întâmplă în fiecare primăvară. Apa intră şi iese din veceuri, cu tot cu căcat. La fel, apa intră şi iese din cimitir cu tot cu morţi. Mirosul este într-adevăr îngrozitor. Deşi în grădini înoată crapi mari, cărora le poţi vedea spinările printre răsadurile de roşii şi ardei, nimeni nu se oboseşte să-i prindă. Gustul lor este putred, iar mirosul urât le intră în carne foarte repede.

În fundal, Aurica stă căzută peste masă cu toporul înfipt în cap, aşa cum a omorât-o Vasile. Tanti Ştefania îşi aminteşte tot. S-a întâmplat pe tura ei. Vasile a venit de la pescuit. A coborât din căruţa plină cu caraşi încă vii, acoperiţi cu stuf. A luat calm toporul şi a lovit-o în cap fără să spună nimic sau să anunţe cumva ce avea să facă. Apoi, a cerut un Glacial şi o bere, s-a aşezat la masă cu Aurica şi a băut până a venit Serghei, poliţistul din sat, care l-a arestat. Au acoperit-o cu o pătură pe Aurica, în aşa fel încât să nu se piardă niciun indiciu al crimei. Aşa au văzut ei în serialele poliţiste că se face în asemenea situaţii. Procuratura a venit de la oraş după două zile. Atât a stat Aurica cu pătura în cap. Oamenii au continuat să vină la cârciumă şi să bea. Acum, aveau şi un subiect palpitant. În satul lor se petrecuse o crimă. Unii ridicau pătura şi se minunau. Zilnic se lansau noi ipoteze despre mobilul crimei.

Dom’ profesor intră în cîrciumă şi îi risipeşte amintirile traumatice. Tanti Ştefania tremură din tot corpul, ca un câine ieşit din apă. Dom’ profesor are o barbă mare şi albă. E îmbrăcat în costum. Poartă la subraţ romanul Morţii Mă-tii de un cristian. Tanti Ştefania citeşte fără să vrea titlul romanului şi se înfioară. N-ar fi crezut.

— Un Glacial, tanti Ştefania, zice el preocupat şi se aşază la o masă, deschizând romanul.

Are bani, dacă bea lichior, gândeşte tanti Ştefania şi îi pune un pahar. Ocoleşte barul şi i-l aduce la masă, lucru pe care nu îl face pentru oricine. Aranjează paharul cu băutura verde şi toxică pe un şerveţel. Schimbă scrumiera cu una nouă, pe care o poziţionează cu precizie, chiar în mijlocul mesei. Nu apucă să facă stânga-mprejur că dom’ profesor ridică ochii din carte şi o pironeşte în loc.

— Tanti Ştefania, noi ne cunoaştem de mult!

Ea se uită circumspect la dom’ profesor, care are deja buzele verzi, semn clar că a mai băut şi în altă parte. Încuviinţează din priviri, fără să zică nimic.

— În cartea asta – dom’ profesor lasă mâna cu greutate pe Morţii Mă-tii de un cristian – autorul susţine, printre altele că atunci când – face o pauză, se uită în carte şi citeşte iubeşti, dar zice mori – auzul este ultimul simţ perceput, văzul este primul care dispare.

Tanti Ştefania se uită fix la paharul de Glacial şi îşi ţine mâinile prinse una în alta peste şorţul vechi şi găurit, dar curat. Seamănă cu o elevă prinsă că nu şi-a făcut temele.

— Tanti Ştefania, mie mi-au trecut mulţi oameni prin mâini, zice dom’ profesor fără să ia mâna care apasă greu pe Morţii Mă-tii de un cristian. De unii sunt mândru, de alţii nu.

Tanti Ştefania simte că explodează. Îi vine să plângă. Întoarce capul şi se uită afară. E o zi superbă de primăvară. Sălciile tremură în vânticelul cald. Pe firul de înaltă tensiune care însoţeşte drumul din sat, vede un fluierar ca o dorinţă întunecată care contrastează puternic cu cerul senin. Se aud lebede care trec pe deasupra cârciumii, îndreptându-se probabil spre insula Popina. Inundaţiile nu au venit încă, dar vor veni. În fiecare an vin. O maşină 4x4 trece cu viteză prin faţa cârciumii ridicând praful. Pe capota maşinii sunt prinse coarne de cerb. Futu-ţi morţii mă-tii de braconier, înjură în gând tanti Ştefania, descărcându-se.

— Asta înseamnă că, în ultima clipă, nu îţi trece toată viaţa prin faţa ochilor, aşa cum se zice, ci prin urechi, spune gânditor dom’ profesor şi bea lichiorul dintr-o înghiţitură. Aşa ar fi logic. Greşesc eu? Hai fugi şi mai adu unul, dă el comanda şi plescăie zgomotos din limbă.

Intră şi Alexe, beţivul satului. Se opreşte la masa îndrăgostiţilor şi se maimuţăreşte. Scoate obscen limba, mimând că dă limbi, şi dă din fund înainte şi înapoi, mimând că fute.

— Oamenii sunt singurele animale care stau faţă în faţă când şi-o trag, zice el gâfâind de efort şi emoţie. Ei bine, ăsta este un lucru la care merită să vă gândiţi. Rânjeşte. Are un sacou cu două numere mai mare, ars cu ţigara în partea stângă, chiar în dreptul inimii. În semn că nu are nimic de ascuns, şi-a prins o insignă chiar lângă gaură. Pe insignă scrie „Support the police, beat yourself up“.

Se uită la tanti Ştefania şi ia brusc poziţie de drepţi, ca şi cum ar fi în misiune. I se adresează respectuos.

— Săru’ mâna, tanti Ştefania. Se poate un Glacial?

Tanti Ştefania (arţăgoasă):

— De unde ai tu bani de lichior, băi Alexe?

— Am, cum să nu am, zice Alexe mândru şi scoate din buzunarul de la piept o hârtie de un milion.

Tanti Ştefania îi pune mirată un Glacial pe care Alexe îl ia şi se aşază cu nesimţire la masa îndrăgostiţilor.

— Ce vă uitaţi, mă, ca pelicanii la mine? Îşi aprinde o ţigară şi strănută. Aerul iese din nările lui cu o viteză de 85 km pe oră. Cică nimeni nu s-a întors vreodată de pe lumea cealaltă. M-auzi, dom’ profesor? La noi, în fiecare primăvară, la inundaţii, se întoarce cineva. Anul trecut, mama a plutit o săptămână prin sat. Îi dau lacrimile. La matale, cine a venit, dom’ profesor?, întreabă Alexe privindu-i pe îndrăgostiţi cu dezgust, ca şi cum ar simţi deja mirosul îngrozitor de inundaţii. Dă Glacialul peste cap. Buzele lui devin verzi ca sălciile înmugurite primăvara.