Beatrice Ognenovici
Two Rabbit
(fragment de roman)
Two Rabbit, de Beatrice Ognenovici, este câștigătorul celei de-a doua ediții a concursului de debut Max Blecher – Herg Benet, secțiunea Proză.
În ziua aia eram o pasãre albã. Mare. Giganticã. De vreo doi metri lungime. Complet albã. Imaculatã. Eram un pãun alb cu o coroniţã argintie pe cap. Stãteam în colb, nepãsãtor ca-ntr-un regat şi sorbeam chilled margueritas. Priveam neclintit la dreapta şi la stânga numai înainte nu, cãci pãsãrile nu pot privi înainte, nu? Pentru ele nu existã înainte. Pentru ele existã just sideways. Nici pentru mine nu exista înainte. Exista doar ceea ce voiam eu sã existe. Şi toate celelalte orãtãnii, gâştele, raţele thailandeze, lebedele albe şi negre, toate erau în jurul meu nişte vietãţi lamentabile. Până şi restul pãunilor, ãia coloraţii, pãreau sã se fi împãcat cu supremaţia mea care exista pe bune, dovadã bliţurile aţintite asupra pãsãrii albe. Şi oamenii ãia de dincolo de gard care continuau sã se holbeze şi sã murmure în pãsãreascã lor pe care nu o înţelegeam. Stãteam acolo în colb, înşirat în toatã splendoarea mea şi priveam lumea. Eram viu, dar nu liber. Între mine şi lume exista un gard din plasã de sârmã suficient de înalt încât sã nu-mi permită să-mi iau definitiv zborul. Eram captiv. Renunţasem demult la libertãţile mele. Mã domesticiserã anii. Mã obişnuisem cu ideea de a fi pasãrea aia, mare şi albã. Eram chiar mulţumit în noua mea posturã zãcând acolo ca o glorie expusã la soare. Toate pãreau bune şi frumoase în cuşca mea pânã în momentul în care am şimţit ţeava rece a pistolului lipindu-mi-se de tâmplã și un glas râjgâit şi brutal urlând la mine, ‘Die, you f...ing bitch, die now’.
Deci ãsta a fost primul vis. Cine sunt eu? Chiar vrei sã mã cunoşti? Nu, nu te uita la poza de pe coperta interioarã cã ãla nu sunt eu. Eu sunt ăsta, atunci când rămân și devin ăla, atunci când plec. Între ăsta și ăla nu există decât pasărea aia mare și albă.
Mă trag din Centzon Totochtin, ‘The 400 rabbits’[i]. I am a dead ringer. Porecla mea e Two Rabbit[ii].
Am câteva semne particulare, o cicatrice urâtã deasupra labei piciorului drept, o adânciturã în barbie care-mi garantează un anume şarm şi-un tatuaj permanent pe spate, o dungã latã, neagrã, care porneşte direct din ceafã şi coboarã vertical şi neclintit pe şira spinãrii pânã acolo jos, la gaura ...ului. Are vreo trei centimetri lãţime pe verticalã şi tot atâţia şi pe orizontala care-mi leagã umãrul drept de umãrul stâng. Stai liniştit şi nu huidui. Nu e semnul crucii. Sunt ateu și trãiesc într-un trup de mãgar. Aşa sunt însemnaţi şi mãgarii. Au dungile astea pe spate. Data viitoare când întâlneşti un mãgar veritabil n-ai decât sã te convingi cã am dreptate deşi nu ţin morţiş sã am. Existã şi mãgari albi cu ochi albaştri. Ca sã-ţi fie mai uşor poţi sã-mi spui Dré, cu accent pe é. Am 17 ani şi fix în momentul ãsta mã lupt cu boul care-mi apasã pistolul în tâmplã.
- Chinga tu madre, Tyler. Qué onda buey f..ing gabacho(gringo)? Ce dreacu' ai bolunzit de te repezi aşa ?
Boul de Tyler râgâie și râde, se joacă cu pistolul, îl bagă în gură, apasă pe trăgaci, clac, are piedica pusă, trage piedica, din nou clac, e blocat, îl învârte pe degetele pline de inele, e o creatură agasantă și scena nu mă mișcă deloc.
- Nu e încãrcat, 'te-n pana mea de cholo[iii].
Se uită la mine și face gesturi obscene în timp ce ţeava pistolului îndesatã-n obraz ejaculeazã precoce un jet de salivã.
Aș putea să-l altoiesc sau să-i spun, ‘Lasă-te păgubaș‘, sau ‘Încetează, fir-ar să fie‘, dar energia e depozitată încă undeva sub aripi și chiar și cel mai mic gest, chiar și o discuție-n doi peri în momentul de față m-ar stoarce de toată vlaga.
Și faptul că stau în cur, în praf, mă-mpiedică oricum să-l pocnesc.
-Cum e?
-Parcă tu nu știi.
-Nu, nu știu.
-A mierlit-o.
Nu era greu de înțeles și aproape că o știusem, dar sunt secundele alea când mintea trebuie cumva convinsă chiar și de lucrurile la care te aștepți, vrei să te-asiguri că totuși ele stau așa și nu altfel, atunci când ceva se întâmplă aievea tot simți un soi de mirare, mai speri la ceva deși știi că tocmai ăla fusese motivul pentru care te-ai strecurat în ascunzătoarea secretă, o formă de amânare tocmai ca să nu asiști la toată povestea aia, crezând c-o să suporți mai ușor, apoi brusc, apăreau și celelalte, un întreg repertoriu de gânduri și sentimente printre care neputința și trădarea, și toate care urmau întotdeauna după un asemenea fapt.
Era soare și calm și tocmai de aia părea o contradicție.
-A murit?
-Da.
-A murit…
-Da.
Privirea mea era pierdută din cu totul alte motive, mă întorsesem, revenisem pe pământ, dar între timp pământul se ofilise ca după o arșiță, moartea se petrecuse.
-Și tu, ce dracu' faci tu cu ăsta? Cin' te-a trimis?
- Marele Alb, cin' să mă trimită. Nu m-a trimis nimeni, ești luat? L-am câştigat la black jack, da' mi l-au dat fãrã gloanţe. Alea le primesc dupã partida de disearã aşa cã mâine, u ...ing Dré, the big Two Rabbit, mâine tre' sã te pãzeşti dacã nu vrei s-o mierleşti și tu, mă ia el la mișto.
N-are nicio grijă, îi arde de glume, e luat, se joacă cu pistolul. Până la urmă îl deblochează, arma face ‘clac bang’, ‘clac bang’, păcăne în gol, împușcă în aer fără gloanțe. ‘La data cutare, în ziua de cutare, la adresa cutare, intersecția străzilor cutare și cutare, s-a înregistrat un atac armat asupra persoanei cutare, nu se cunosc cauzele, totuși atacul pare a fi o execuție gang-style, acest proces verbal a fost încheiat astăzi, ziua cutare, anul cutare, etc’, consemnează un cutărică în actul de constatare. Dosar clasat, caz închis, liniște și pace, amin.
-Cară-te de-aici!
Fără să protesteze boul de Tyler se cară, pleacă de unde-a apărut, prin gang se mai aude de câteva ori zgomotul ăla enervant (‘clac bang!’) și-apoi nu se mai aude nimic.
Înfățișarea mea nu e tocmai una glumeață și nici calmă, încerc să m-adun, să mă înalț pe picioare, voiam să mă gândesc la fata aia, la zborul ei albastru peste case, secundele alea înainte de prăbușire în golul veșniciei, măcar nu murise virgină, ’E un păcat să mori virgin’, spusese odată Aracelle, cu siguranță că ea nu mai era virgină demult și perspectivele pentru ea nu erau îmbucurătoare, curând avea să devină o mamacită, în traiul ăla puturos era greu să fii liber. ‘Liber!’. Am ieșit din ascunzătoare și-am sărit peste gardul ăla (am consumat toată energia făcând-o), asta se petrecea vara, înainte să fi descoperit ruinele, până atunci se mai întâmplaseră și altele, eram liber și era un preț de plătit pentru asta.
M-am luat după boul de Tyler, l-am urmat prin gang știind exact ce-aveam să găsesc acolo.
Tyler e de când îl ştiu un freak. Are un ochi de sticlă și umblã cu un lanţ cu lacãt atârnat la gât. Un lanţ din ãla ordinar cu care sunt ferecate magaziile. Adicã pe bune, chiar e un lanţ din ãla de fier care rugineşte, greu ca dracu, cre’ ca are pe puţin vreo juma ' de kil cu tot cu lacãt. Toatã lumea îl ia la mișto şi-i spune rapperul din cauza asta, da’ lui îi cresc plãmânii de ofticã şi ne înjurã pe toţi şi zice cã e un om liber care şi-a închis libertatea în sine cu lanţul ãla. Libertate la purtãtor. Pe dracu'. Baliverne de om cãruia îi lipseşte o doagã. Dar lanţul e bun când ne încãierãm. Atunci devine o armã. Tyler a spart câteva ţeste cu el şi a sucit câteva gâturi, da' mai mult aşa, de sperieturã. N-a trosnit nicio viaţã pe bune. Nu încã.
Aşadar pe lângã pasãre albã şi mãgar uneori mai sunt şi javra de Two Rabbit. Sunt Pasăre-Măgar-Iepure. Cel mai adesea sunt praf. Un morman de praf alb. Visul oricăruia care consumã. În rest, nici urmã de aripi.
Nu-mi simt inima bãtând şi în general nu-mi amintesc nicio emoţie. Când plouã înjur. Alteori îmi iau zborul.
Tashina zace cu acul în venã şi cu ochii negri deschişi, pironiţi în gaura din tavan. Nu mai respirã de ieri. Oamenii care-au venit s-o ia n-afişeazã mutre prea prietenoase. Nu vorbesc şi nici nu se uitã la noi. Poartã mãşti albe la gurã şi la nas şi nişte mãnuşi de cauciuc, roz, la fel ca nefericiţii care curãţã wc-urile publice din oraş. Mã uit cum o bagã în sacul negru cu tot cu acul înfipt în vena de la picior şi cum trag fermoarul ca la un bagaj cu care ar urma sã plece la un joc de golf sau în concediu, undeva în insule, la soare şi la ocean. Mi se face dor de surf şi de scufundãri. Sacul îi înghite Tashinei mai întâi picioarele contorsionate rigid, apoi mâinile cu degete lungi şi subţiri, cu unghiile date cu ojã albastrã, care încearcã sã scape bãlãbãnindu-se încãpãţânate de parcă, de undeva de dincolo de moarte, ar pipăi pentru ultima oară lumea asta.
Un individ gras și asudat înjură sictirit în timp ce le îndeasă cu forța în sac. Brațele trosnesc ca niște cartușe care lovesc o țintă de hârtie, ‘bang, bang’. Dispar în sacul negru odatã cu trupul din care viaţa s-a eliberat asearã, la un moment dat. Totul dureazã câteva minute şi gata. Am rãmas doar cinci: Rose baba, Isaiah Farouk, Dee Dee, boul de Tyler şi cu mine. Perechea mea nu mai era, fusese Tashina, dar ea dispăruse în zborul albastru.
Nu e prima datã când trecem prin asta şi de fiecare datã e la fel doar cã nu ştim niciodatã cine urmeazã. Soarta joacã ruletã ruseascã cu noi şi noi o încurajãm consumând mai departe. De parcã s-ar putea altfel? Mai nasol e cã de fiecare datã când unul dintre noi o mierleşte trebuie sã ne mutãm. Pentru cã vin ãia de la nu-ş ce organizaţie sã ne facã nu-ş ce fişe şi sã ne salveze. Iar şi iar. Din câte ştiu eu pânã acum n-au salvat pe nimeni dintre cei pe care-i cunosc. Nu fac decât sã ne dãrâme şandramaua improvizatã şi sã spele bine locul cu furtunul şi cu dezinfectant de parcã am fi o epidemie. Iar noi, ca de fiecare datã, ne luãm calabalâcul şi dispãrem de acolo ca sã apãrem în altã parte. Aşa urmeazã sã se întâmple şi de data asta. Pentru cã nu se poate altfel şi pentru cã de fiecare datã e la fel. N-am nicio vinã. Aşa ieşim, unul câte unul, pe rând, la lumină.