Mihail Vakulovski

 

Totul, aproape totul despre tati

(fragment)

 

după ce s-a convins că nu simulează, ci a avut un alt pre-infarct „pă bune”, a hotărît să n-o mai înjure. dă-o-n pizda mă-si de mortăciune. doar a zis asta şi a venit să-mi spună că „nu ştiu ce i s-a făcut rău lu’ mă’ta”. mama a zis că „din cauza căldurii; m-a apucat inima, dar o să mă lase imediat”, i-am adus o cană de compot rece, la care tati şi-a belit ochii (o fi crezut că-i vin), şi un ventilator. după ce am ieşit, tati a băut compotul şi a întors ventilatorul spre el, că „uaaiea n-o vrut să beie”. stă la fereastra dinspre drum cu perdeaua trasă într-o parte şi cu ocheanul sub mîna dreaptă. se mai uită la femeile care mai trec pe drum, din cînd în cînd, că „asta nici cur n-are, coromîsla!”. trage un pahar de vodcă („acesta nu-i samahon, ci cogniac”) şi zacuseşte cu un şold de iepure („Am să-l chem pe Serghei să-mi taie un iepure”). şi tare: „Azi am să tai cinci iepuri!”

 

 

„Idioato!”

acesta e ultimul cuvînt din visul lui tati. apoi s-a sculat, a luat un scaun de picior şi l-a aruncat în partea camerei în care stăteam noi, dar a ţintit-o pe mama, nu pe mine. şi-a luat viteză cu picioruşele pe sub burtă şi cu pumnul drept lîngă bărbie şi uşor în spate:

- curvo, aprinde candela!

 

 

trebuie să spun că lui tati nu-i prea place să muncească şi că locuim chiar lîngă brigada de tractoare. într-o dimineaţă, cînd tati căra în ogradă cărbunii din drum, trecu spre brigadă un tractorist, care îl salută şi, pentru că nu i se răspunsese, hotărî că nu fusese auzit. fiindcă tati e un personaj foarte iubit în sat şi mai ales respectat, fiind şi profesor pentru mult mai mult de jumătate din populaţia de pe-aici, tipul ar fi vrut să schimbe măcar două cuvinte cu el şi se întorsese înapoi, acum dinspre brigadă:

- Doamne-ajută, Alexei Vasilevici!

- Spor la muncă, Alexei Vasilevici!………..

tati: „Băi, te duci sau s-te-mping?!”

 

 

cînd satul se lărgi într-atît încît străzile lui trebuiau să poarte un nume, am început să locuim pe uliţa Florilor, din cauza detaşamentului de madame care frecventează - cu religiozitate - spitalele de dezintoxicare alcoolică din zonă. tati zice că cea mai bună comedie ar ieşi dacă pur şi simplu am filma măhălenii noştri şi trebuie să recunosc că ar lua toate Oscarurile po- şi impo - sibile şi tot nedreptăţiţi ar rămîne, şi personajele, şi regizorul. treceau pe lîngă noi prietenul meu din copilărie Serghei şi nevastă-sa Naghia. Serghei are vreun metru şi şaizeci, e foarte atletic, plin de muşchi şi de păr. Naghia e cu două capete mai lungă decît el, slăbănoagă, dar cu burtică – întotdeauna gravidă, tunsă băieţeşte, cu nas piţigăiat şi mai mereu de cîteva ori mai bătuceană decît Serghei, care e veteran al războiului din Afganistan. tati a izbucnit în rîs şi, printre hohote, cu palma stîngă lipită de frunte:

- M-am însurat şi eu, da’ Ser-ghe-i!!

 

 

după cîteva încercări nereuşite ale lui taică-său să-l scoată din casă (probleme de familie: maică-sa (mult mai bătrînă decît soţul ei) murise şi tat-so vroia, de, ca omu’, să mai prindă măcar încă o însurătoare, dar din cauza lu’ fiu-so nu-i ajungea loc de manevre şi intimitate), acesta (ba – de la badea - Filea - de la Filip, ghea – de la gheaghea, gheaghea de la deadea, care în rusă înseamnă nene, un om mai în vîrstă decît tine), ghea Filea l-a pîndit pe prietenul nostru, fiul lui, Serghei, cînd a intrat în casă şi l-a încuiat, apoi a deschis ferestruica, a aruncat o căldare de benzină şi a dat foc. prin nu se ştie ce tehnici de luptă, tînărul internaţionalist, erou în războaie nedrepte, a ieşit din flăcări viu şi nevătămat (doar un pic murdar pe faţă de funingine, dar asta-i huinea), l-a apucat de gît pe taică-său, un vlăjgan de aproape doi metri, şi a spus:

- Tată, aşa nu se face

 

 

odată, cînd tati s-a supărat, s-a dus în grădină şi s-a întins pe spate sub nucul din mijlocul viei, m-am dus după el şi i-am zis să meargă să se culce în casă, să nu răcească, mămica aşa îmi spusese să zic. atunci tati m-a întrebat ce culori îmi plac cel mai tare.

îmi plăcea roşul şi albastrul (tati: „aşa şi-am ştiut”), asta ţin minte precis, iar lui tati îi plăcea negrul şi îi plăcea cerul şi îi plăcea să-i dau pace sau să mă duc „în pizda mă-ti”.

- Hai, tătelu, la mîncare.

- Du-te-n pizda mă’ti.

 

 

apropo de „chicuit”. cînd aveam de făcut vreun exerciţiu, tati citea, dar era de ajuns să se întîmple ceva dubios în clasă că el, fără a ridica ochii din carte, întinde pumnul spre clasă şi degetul arătător te invită de 2-3 ori, apoi, fiindcă de fiecare dată vine taman „vinovatul”, tati îşi învîrteşte acelaşi deget în şuviţele lui – în „chică” - fără să-l privească, îl trage spre masă: „Marş la loc”, fără să-i dea drumul – „A, îţi place aici” – „Ce te uiţi la mine în catalog?” - „La loc, dobitocule”. dacă cineva se bucură prea tare de „suferind”, tati: „În două picioare”, iar dacă cineva îşi pîrăşte din întîmplare colegul… mai bine mi-aş aminti de orele de „lectură suplimentară”, nu tocmai cele mai iubite, dar poate cele mai memorabile (întrebaţi-l pe Pricop).

 

 

pe seama lui Pricop cel mai tare se distra Vadic, care o dată i-a furat caietul profului de biologie, anatomie, pregătire militară şi nu mai ţin minte ce, care ne citea din caiet, dar, ca să-i răspundem la întrebări, ne scotea în faţa clasei, ca să nu tragem cu coada ochiului în carte. profu’, care lui Vadic i-e şi unchi (iar lui tati văr), a zis că: „Azi nu facem biologia”. Vadic, nepotu-său, deci: „Da’ ce, Efim Antonovici, v-aţi pierdut caietul?” şi i l-a dat. atunci Efim Antonovici şi-a deschis caieţelul şi ne-a citit cu multă linişte sufletească lecţia.

 

 

Vadic însă a primit 2 la biologie la sfîrşitul anului şcolar. şi la istorie, căci profesoara îi era vecină... a trebuit să intervină tati ca să nu pice anul. la istorie, după cîteva încercări nereuşite de a-şi lua examenul cu Tatiana Nichiticina, l-a primit el, tati, la examen, iar pe Efim Antonovici, unchiu lu’ Vadic, l-a înjurat aşa cum ştie el, din inimă. tati este foarte convingător cînd te înjură. într-o vară mi-am făcut o casetă numai cu înjurături, dar nu vreţi s-o ascultaţi!

odată frate-meu s-a luat la întrecere cu iubita lui cine ştie mai multe înjurături. a început cu alea tradiţionale, dar cînd s-au terminat a trecut la bagajul familial, la înjurăturile lui tati. gagică-sa a început să plîngă.

 

 

profului de matematică, dirigintele meu, cînd, ca de obicei, la adunarea părinţilor a spus: „Eu propun ca elevului Mihail Vakulovski să-i scădem nota la purtare” (să mai scadă din „satisfăcător”), tati i-a zis că e un învăţător de căcat şi că în atîţia ani de muncă nici măcar de-o poreclă nu s-a învrednicit (tati, Alexei Vasilevici, a căpătat una chiar de la prima lui lecţie, despre Alecu Russo: „Alecu”). a doua zi, după cercetări asidue, Ivan Leontevici a venit la tati şi i-a spus că nu-i adevărat, el e şi „Pitagora”, şi „Crăcănici”, şi „Dasaiev”, şi „Prăjină”, şi nu mai ştiu cum.

Tati: „OK, crăcănici, fute-o de-aici”

 

 

la Iaşi, la cursurile de profi de literatură, tati s-a împrietenit cu Leopold (nu cu Leopold-vîhadi-podlîi-trus), un austriac care-i simte pe nemţi ca şi basarabenii pe români. acum îi trimite cafea, iar tati - albume despre Basarabia şi cărţi. cînd i-a trimis cartea mea de debut Leopold i-a răspund: „Frumos poezii”. tati i-a trimis „Pizdeţ”, Leopold i-a trimis cafea. tati i-a trimis „Politic moldav”, Leopold - o casetă video cu Viena. cafea, cărţi, ciocolate. tati stropeşte via şi se gîndeşte la Viena lui Leopold, tati urcă cu cabina în vîrful celui mai înalt munte din Caucaz, zice:

- ’Cea mă’si'...

 

 

la castelul Bran tati a urcat un pic, apoi a zis că nu merge mai sus. „Păi de ce?”

- Am văzut pînă aici şi mi-e clar. Ce poa' să fie mai departe...

după ce-a ieşit din castelul Peleş, l-am întrebat pe tati ce i-a plăcut mai tare:

- Ce? a zis tati.

- Lui Sandu cel mai tare i-a plăcut salonul turcesc, de exemplu, zic.

- Mare scofală, zice tati, nu mi-au plăcut oglinzile, zice.

 

 

în curtea Peleşului o femeie tînără vine la tati şi-l roagă să le facă o fotografie, ceva de genul:

- Nu vă supăraţi, ne faceţi o poză?

- Vă fac şi mai multe, – a zis tati. – Uitaţi-vă la vultur, –  a zis, şi după o mică pauză, în care femeile îşi învîrteau gîturile: – Vulturul sînt eu.

 

 

cînd au fost în excursie la Leningrad, tati şi nănaşu-său au rămas în partea cealaltă a rîului Neva, iar hotelul la care se cazaseră era pe cealaltă parte, nu mai mergea vaporul şi au sunat la dispecerat, marinarul a zis că gata, nu mai are cum să vină, dar pînă la urmă s-a prins după accent că-s basarabeni şi i-a întrebat dacă au vin moldovenesc. „Avem, cum să nu avem?” - „Ei, atunci vin să vă iau”. între timp tati cu naş-so au căutat vin moldovenesc prin restaurante, dar n-au găsit nicăieri, aşa că au cumpărat sticle de vin georgian şi l-au turnat într-o damigeană, au chefuit toată noaptea cu marinarul şi s-au plimbat cu vaporul pe Neva: „Şi vinul georgian e bun, dar nu există vin mai bun decît cel moldovenesc, imediat îl deosebeşti de celelalte, chiar şi de vinul georgian”, a spus căpitanul vaporului

 

 

orice carte i-ai dărui lui tati, cu „Pentru tati...” sau „Lui tati...”, el le semnează pe copertă: Al. Vakulovski. asta m-a mirat mereu, dar pe tati nu poţi să-l întrebi nimic, că se înfurie imediat şi nu mai ai chef de vreo discuţie cu el, iar ca să nu se certe cu tine trebuie să-l lauzi, apoi îţi povesteşte el cît e de erou (să nu-l contrazici). de exemplu, a venit un cunoscut de-al său cu un străin, care lui i-a părut „un dobitoc idiot”, dar dobitocul i-a lăudat vinul şi i-a devenit imediat simpatic. a venit un prieten care a zis că vinul e foarte bun, dar, „nu vă supăraţi”, aduce un pic a doagă, s-a şi oferit să-l ajute la spălat poloboacele, dar degeaba, din prieten a devenit pe loc „un dobitoc debil, cretinu’”. i-am dăruit lui tati un „Vladimir Bukovski pentru Alexei Vakulovski”. Hm, pe copertă a apărut imediat „Al. Vakulovski”... A, da, şi pe pagina 49 (anul naşterii – 1949) – semnătura de prof: