Diana Iepure

 

Înmormântarea Rozetei

 

Din când în când, pe lângă poarta noastră treceau miri, mirese şi morţi. Mirii-întotdeauna cu alai şi muzică. Morţii însă nu. “Iaca a mai trecut un mort”, zicea uneori naşa Gaşiţa, uitându-se pe fereastră la cei care se împleticeau din urma sicriului, şi trăgându-şi broboada mai peste ochi. Asta însemna că înmormântarea a fost fără marş funebru. Mie nu îmi plăcea fanfara la mort. Mai ales nu îmi plăcea sunetul tobei. Mi se părea că Mişa Maieră nu lovea în „barabană”, ci direct în burta mea, care vibra la fiecare lovitură. Dar chiar şi aşa, când auzeam fanfara, ieşeam cu căscatul gurii. Să văd cum mirii şi miresele, se duceau la club, „la înscriere”, adică la cununia civilă, iar morţii -  în deal, la ţintirim. Ne cocoţam pe zidul nostru de piatră, sub nuc: eu, Olica lui Troşin, Ala, zisă şi Bulioanca, Vasea lui Colea Omu şi Margareta, ca să putem vedea mai bine ce şi cum. Ambele ceremonii erau spectaculoase. Mirele şi mireasa mergeau pe centru, încadraţi de nuni. Întodeauna nuna ţinea în mână o sticluţă bombată cu vin şi un buchet de flori legat cu o panglică roşie, tăiată la capete în formă de coadă de rândunică. Olica, cea care le ştia pe toate, mi-a spus odată la ureche că asta înseamnă că mireasa a fost cinstită. Explicaţia nu m-a luminat prea tare. Am înţeles doar că era de bine. Tare mă mai miram cum de le iese nuntaşilor să danseze în faţa mirilor, mişcându-se ca racul şi chiuind din străfundul plămânilor:” Iu-hu-huuuuuuuuuuu!”

 

La mort era niţel altfel. În fruntea cortegiului funerar mergeau copiii cu coroanele. La cimitir, fiecare era răsplătit cu o batistă pe care o dezlega de la coroană, când mortul era coborât în groapă. La capătul batistei eru legaţi bani. Monede de cinci, douăzeci de kopeici, uneori chiar ruble metalice, cu chipul lui V.I.Lenin. După copiii cu coroanele, urma un bărbat cu sfeşnicul, apoi unul cu crucea, apoi cineva cu icoana. Mortul era dus pe umeri de rude, dacă trăise aproape de ţintirim ori în caroseria acoperită cu covoare a unui camion, dacă mai departe. De pe zid, vedeam foarte bine faţa galbenă a mortului şi florile din jurul capului lui, şi rudele care boceau. Cel mai des mortul era implorat: “Scoală, scoală şi hai acasăăăăăăă!”, dar cât nu am aşteptat crezând că măcar vreunul se va îndura să deschidă ochii, toţi şi-au continuat calea, făcând doar mici popasuri: lângă noi, apoi lângă stadion, unde erau aduse de pe undeva nişte prapore, apoi la poarta ţintirimului.

Deseori, mergeam pe locul unde a fost curtea boierului Mihalovski să ne jucăm de-a nunta ori de-a mortul. Iar cea mai cumplită înmormântare pe care am organizat-o a fost cea a Rozetei. Pe Rozeta o adusese Grişa nanei Anica de la Dnepropetrovsk. Îmi era foarte dragă Rozeta îmbrăcată în rochiţa ei din dantelă roz. Avea părul negru, cârlionţat, pielea smeadă, gene lungi, lucioase şi moi. Era negresă. Era neobişnuită. Când clipea, făcea aşa un mic zgomot:”kleap! kleap!” Nu ştiu de ce am ales să o înmormântăm anume pe ea. Am săpat o groapă cu hârleţul de jucărie, apoi am adâncit-o cu săpuţa. (Chiar dacă mama mi-a zis să nu mai spun aşa că nu e frumos, ci “sapă” ori „săpuşoară”, eu tot AŞA îi spuneam). Deci, am adâncit groapa cu săpuţa şi Rozeta a încăput foarte bine. Vasea a legat două beţe din crengi de salcâm şi a făcut o cruce, pe care a înfipt-o pe moviliţa proaspătă de pământ. Eu, Margareta, şi Olica boceam foarte tare şi o lăsam mai moale doar dacă trecea cineva pe drum. Am dat de pomană jucării, fundiţe gata legate şi poamă “ţâţa caprei” furată de la nana Anica din vie. Apoi am lăsat-o pe Rozeta în groapă şi am venit acasă. Noaptea însă am visat că peste Rozeta se târau râme, iar pe genele ei s-au aşezat doi scorpioni mari şi graşi, din cei de care aduna nanu Vanea când împrăştia gunoiul în sera din grădină. M-am trezit plângând şi am plâns până dimineaţă, când am alergat într-un suflet, am scos-o pe Rozeta din mormânt, am spălat-o cu săpun Podarocinoe, am pieptănat-o şi am pupat-o pe gene. Când ne-am adunat seara pe stadion, mi-am cerut fundiţele înapoi, dar Olica a zis că mortul nu se dezgroapă şi pomana nu se dă înapoi.

 

 

 

 

 

noi cu cine dansăm?

 

 

căderea pe scara udă a troleibuzului

ruşinoasă doar atunci când eşti singură

când toţi se uită de parcă ar şti

 

degeaba

cuprinzi cu degetele răsfirate bara rece de metal

să se vadă clar verigheta

 

apoi vine o seară cu

educatoare abătute când tăticii se grăbesc să plece acasă

după serbare

deja? şi noi cu cine mai dansăm?

 

 

***

 

dimineaţa

în drum spre serviciu

mă gândeam doar la rochia neagră din vitrină

sau eventual la sex

 

acum parcă aş avea de toate

mi-a mai rămas

un singur vis neîmplinit

micuţa rochie neagră XXL