Mihail VAKULOVSKI

Istoria lui Manolescu şi basarabenii

Nicolae Manolescu a publicat prima ediţie a primului volum din Istoria critică a literaturii române în anul 1990, iar de atunci a scris tot mai puţină critică literară. „Istoria literaturii” lui Nicolae Manolescu e poate cea mai aşteptată de către scriitori carte, asta pentru că fiecare se visa în paginile ei, dar – vai – majoritatea scriitorilor contemporani au rămas pe lîngă, iar cei care au intrat nu-s tocmai fericiţi de ce-a spus despre ei Criticul. De aceea, din cea mai aşteptată carte Istoria critică a literaturii române a devenit cea mai „discutată” carte, cea mai bîrfită, înjurată şi cea mai urîtă carte a scriitorilor încă în viaţă. Nicolae Manolescu este un critic hedonist, aşa cum spuneam în monografia pe care am scris-o (prima monografie despre Nicolae Manolescu), un critic subiectiv şi plin de personalitate, aşa cum trebuie să fie un scriitor, dar aşa cum scriitorii nu cred că trebuie să fie un critic. Recunosc că mie-mi place cum scrie Manolescu, dar cred că ar fi fost mai înţelept ca Istoria critică să se fi oprit – acum – la literatura contemporană. Asta pentru că pînă aici criticul a scris fără grabă, atent şi super profi, iar de la un moment dat „istoria” se rupe şi nu mai e la fel de credibilă. Lipsesc scriitori foarte buni şi foarte importanţi pentru multă lume, apar scriitori care pentru multă lume nu înseamnă absolut nimic, asta mai ales la „Generaţia 80” şi la „Optzecişti întîrziaţi. Generaţia 2000” - nu dau nume doar pentru că despre asta s-a tot scris (deja? Mda, deja...). Apoi, criticul prea te expediază uneori, uneori fără argumente şi fără cunoaşterea obiectului muncii, din păcate. Pe mine, de exemplu, mă interesează ce-a scris Manolescu despre scriitorii basarabeni. Iată TOT ce-a scris Nicolae Manolescu în Istoria critică a literaturii române despre literatura română din Basarabia: „Basarabenii, numeroşi, inegali, sînt, cu puţine excepţii (Vitalie Ciobanu, Leo Butnaru), depăşiţi cu totul (Grigore Vieru), ori defazaţi (majoritatea)”. Atît. Doar atîta, în 1495 de pagini? Da. Mda... Oare Nicolae Manolescu a citit George Meniuc, Vasile Vasilache, Nicolae Esinencu, Vladimir Beşleagă, Aureliu Busuioc, Constantin Cheianu, Andrei Burac?... Oare de ce Vitalie Ciobanu ar fi mai „excepţie” decît Vasile Gârneţ, Nicolae Popa sau Em. Galaicu-Păun, colegi de generaţie cu el muuuult mai talentaţi. Grigore Vieru e mai depăşit decît Adrian Păunescu, care şi-a găsit destul loc în „Istorie...”? Oare scriitorii post-optzecişti români îs mai talentaţi şi mai puţin „defazaţi” decît „defazaţii” basarabeni Dumitru Crudu, Ştefan Baştovoi, Iulian Fruntaşu, Alexandru Vakulovski, Mitoş Micleuşanu, Nicoleta Esinencu, Iulian Ciocan, Vasile Ernu... şi de ce aceştia-s mai „defaţaţi” decît Vitalie Ciobanu? Pentru că-s mai scriitori şi scriu mai bine? A reuşit Manolescu să citească pînă la capăt romanul lui Vitalie Ciobanu? Întrebări retorice, fireşte. Faza e că nu poţi să fii atît de superficial şi să pretinzi că ai pus semnătura pe istorie, fie ea şi a literaturii.

Nioclae Manolescu, “Istoria critică a literaturii romane (5 secole de literatură)”, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2008