Dan Țăranu

 

Fragmente din romanul Dog Days

 

Apoi ieșise tiptil din cameră. Nu venise nimeni, era pustiu. Doar un fluture mare și grețos care dădea târcoale becului de afară, așa apăreau analogiile, pe tavă. Umbra lui desena grafice pe peretele verzui. Aripi de pâslă, îi suna lui Geo în cap. Îi sunau, sfârâiau. Era o discuție aprinsă în casa de vizavi, o femeie dădea ordine, era autoritară, Geo se oprise, supus, în fața porții. Avea telefonul încărcat și 3 apeluri ratate de la Ovi. Îi scrisese lui Nicu ceva, aprobând ce zicea el acolo, locul, ora. Totul. Ulița era pustie, praful era gălbui, arăta a nisip și de acolo puteai decola printre clișee pufoase, puf de păpădie, pământ suflat cu aur și alte tâmpenii. Dar trebuia să treci peste băltoace. Sau să le găsești și lor o corespondență, un ceva, care să arate cum comprimi lumea ca pe o pastilă și o vomiți apoi în valuri armonioase. Era nevoie și de asta. Era și un pic de lună ca o monedă scăpată în apă sau cum era. Și da, praful și nisipul, scorțișoara și șofranul pe drumul Damascului. Bătea vântul. Se auzea un tren. O rostogolire de zaruri pe o masă de metal. Mai devreme, pe plajă, un copil scobea o scoică cu un pai și apoi se holba înăuntru, o scutura, o punea la ureche. Geo îi vedea pe prietenii poeți, Ovi inclus, cu bețigașe în mâini, săpând, râcâind în jurul lor doar-doar o să cadă ceva. Niște carne sărată și puturoasă, o bucățică murată, înfiptă în bețigaș, zâmbetul timid-triumfător, „îmi place să hărțuiesc scoici, iubiți-mă”, iar lumea să dea din cap grav și înțelegător: da, poeți, dom’le, exploratori, acești căutători de perle în oceanul de nonsens. Pe asta o auzise la o lansare, de fapt. Se auzea trenul. Se auzea bine de tot, așa că Geo se dusese la linie să vadă. Avea telefonul în mână, amânase convorbirea. Trenul trecu lent, abia se pregătea să ia viteză. Oamenii păreau simpatici, își vedeau serioși de treabă în pătratele galbene. Toți erau în posturi potrivite, prinși temeinic în rama geamului. Geo avea mici înțepături prietenoase în suflet; văzându-i, six degrees of separation i se părea deodată prea mult, era la 2 pași de tren.

Și n-a sunat până când ecoul și conul de aer călduț nu s-au topit în liniște și întuneric, părul nu i s-a reașezat pe țeastă. Nu era niciun om cât vedea cu ochii, parcă niște muncitori undeva, pe o vilă în construcție, se mișca ceva acolo. Era trist cât de puțin îl interesa. Unde era treaba aia, zvâcul în sufletul amorțit de intelectual, să stai să asculți, dom’le, cum vorbește omul simplu, să-ți ascuți urechea interioară la rindeaua hâtră, înțeleaptă, clară și subtilă a unui muncitor. Pe stadioanele pe lângă care crescuse Geo mucaliții, vocea poporului, erau deprimați, Olimpia Satu Mare fusese o labă de echipă, cam ăsta era cel mai ingenios lucru pe care îl auzise despre ea, și adevărat pe deasupra. Armătura Zalău era de nedescris. Nu era nici măcar alienare, empatiza ușor cu băieții, să stai seara pe clădire, să te uiți la unul cu părul de o lungime incertă, cum merge pe uliță în sus, în jos. De râs, de băut bere. Și?

Nu mai avea chef să-l sune pe Ovi, și-l imagina răspunzându-i că tocmai că e atât de pornit înseamnă că le dă importanță. Și apoi, răsturnând argumentul cu capul în jos și toate giumbușlucurile de viitor om de cultură, așa îi și dorea. Dar Ovi se plictisea cam repede, nici nu era destul de tenace, de la tenie, ca să răzbească într-un mediu așa competitiv. Îl auzea greu prin telefon, era în oraș, pe undeva. Primise de la soră-sa din Danemarca o carte, ceva cu narațiunea naturală, scrisă de o doamnă cu nume ciudat, reținuse doar prenumele, Monika, the latest hit în lumea academică. Părea încântat, băuse, Geo îl invidia. Îi tot spunea despre nu știu ce introducere și cum făcea nu știu ce din nu știu cum. Sigur era o dezvoltare, o ramificație, o inversare a ceva, un salt dialectic, probabil era ceva de capul ei dacă îi exploda în ureche cu atât aplomb.

 „Ți-am pierdut portofelul”, apucase și el să spună într-o pauză de Ovi care accentua discuțiile din jurul lui Ovi. Repetă mai tare, și apoi și mai tare, mecanic. Nu venea nimeni, doar un câine maroniu prin întuneric, blazat, putea să urle în liniște. La propriu. Înregistrase și Ovi până la urmă, dar nu înțelesese răspunsul. „Hai că te sun eu mâine că nu înțeleg nimic”, auzise apoi clar, ca pe o altă frecvență. Și apoi liniște, niște greieri, frecangii, cum le zicea taică-su. Apoi a stat în poartă, luase cheia de la cineva, nu mai știa de la cine, era om de încredere doar, se tot gândise ce mai era și aia narațiune naturală. Era ceva ce gâdila frumos oamenii muncii, secretarele și băieții virgini, o poveste frumoasă, cu întorsături și reveniri, cu personaje puternice, complete, pline de viață și rahat, cu intrigi peste intrigi și cu pactul ficțional ca un guler elisabetan strângând de gât cititorul credul și excitat. Era o generație căreia îi căzuse Marquez, cu cotorul cu motive incașe, în cap. Apoi devenise autocritic, el citea Nostalgia în fiecare an, mai puțin prima și ultima bucată, așa că ce voia, ce nu era natural. Pe la 13 ani când primise video-ul, nu el, familia, taică-su îi amintea zilnic, și se intoxicase cu tot felul de porcării dublate de doamna grasă și rârâită, ca un cozonac care crapă în cuptor, avusese ideea genială de a scrie mixuri, așa le zicea. Lua una dintre miile de scene în care un personaj era urmărit, panicat și aștepta pe un acoperiș să îl salveze ceva, cineva, un elicopter, o polițistă blondă, oportună, o scenă care îl nemulțumea profund, în film nu se zicea ce simte și gândește personajul respectiv, eroul. Doar moaca transpirată și crispată, lipită de sticlă, ca într-un insectar. Așa că, neștiind ce simte un astfel de individ într-o astfel de situație, de altfel total neinteresantă, admitea acum, putea să îi împrumute alt feeling, din alt gen de film. De exemplu, urmăritul putea fi conexat, ca și cum i-ar fi pus niște căști, cu ce simte băiatul, adolescentul frumos, talentat, când îl părăsește gagica sau când o vede cu altul, pe geamul restaurantului, cafeteriei, gogoșeriei. Muta dintr-o parte în alta, ca la șah. Polițistul care are o idee și rezolvă cazul în cap, se vede doar pe fața calmă, matură, cu gropiță în barba pătrată, un licăr înțelept în ochi, împrumutând conștiința soțului care pleacă la serviciu, ras, pupându-și nevasta, neștiind ce-l așteaptă pe drum. Și tot felul de combinații, se gândise să le tragă la sorți, era mai cinstit. I se părea extraordinar, se vedea deja invitat la Iosif Sava, „o tânără speranță”, „o minte prodigioasă”, auzea tunându-i în urechi, mai ales în baie, că era ecoul mai puternic. Îi spusese până la urmă și lui Ovi, care, surprinzător, nu fusese deranjat. Îl auzea și acum, „da, e o idee”. Îl auzea și avea simultan dubii, probabil făcuse mișto de el. Putea să fie mai explicit. Oricum, îi trecuse, când se apucase de Proust și Nerval, era tot un fel prodigios de a fi, de a te purta, avea o față sumbră, folosea chiar și expresia „marea literatură”, cine mai citea așa ceva într-a noua, și nici nu îi mai revenise ideea, mâncărimea. Să mai spună lumea că nu se maturizase.

 

Iar acum, când stă pe terasă, încercând să fie silențios și să îi scrie lui Ovi un mesaj, un efort serios, trebuie să apese de trei ori pe tastele sclerozate, chestia cu narațiunea naturală îl roade, e sigur acum că Ovi îi spusese ceva despre niște ghilimele și vrea să știe unde să le pună, Lavi intră în curte, singur, zgomotos, apasă ferm cu picioarele în ciment. Arată normal, vesel, deci și mai enervant, îi revenise dispoziția de pe munte. Fără niciun accesoriu, mic și cu o mutră vicleană. Și cu un zâmbet nou, cu gura până la urechi, nici nu e greu, are gura mare și fața îngustă. Și începe să râdă înfundat, ca atunci când ai văzut ceva și vrei ca lumea să știe că ai văzut și că te prefaci că n-ai văzut, apoi mai tare. Și de ce să nu râdă. Dar Geo îi face semne să tacă, mai intens decât e cazul. Apoi pentru că se îndoaie din șolduri ca femeile la piață, mâinile sunt cumva nefiresc poziționate, de fapt, Lavi, cu totul, e pe repede înainte, hyphy, se ridică și îl escortează până la el în cameră. Merge destul de drept, e și mai enervant. Se trântește pe pat, am făcut și eu asta de curând, remarcă Geo în treacăt, nemulțumit că nu poate fi mai nemulțumit, Lavi chicotește, își pune șlapii pe perete, încearcă, de fapt, pentru că îi alunecă.

- Ce-ai fumat, mă? îl întreabă, sincer, uman, cald.

“Singur”, ar fi vrut să adauge.

- Am fumat pe dracu, zice Lavi vesel și continuă să-și urce picioarele pe pereți. Apoi își aruncă șlapii. Normal, îl încurcă, dă Geo filosofic din cap. Dar renunță repede la datul din cap și se pune în fund. Pe pat.

- Ies iar, am venit să mă schimb.

Are ochii mici, deși nu prea e lumină. Apoi se ridică și își scotocește frenetic prin rucsac. Mișcări scurtcircuitate, excesive, „Ia dă tu pupila-ncoace să te zic lui tac-tu’”, era curios cum va reacționa așa un inginer conferențiar și membru de partid, era vlăstarul bun al familiei, crescut în sol fertil, plin de căcat, îl împroșca în toate direcțiile când vorbea, dar nu prea vorbea, era un om calculat, prudent, ce e în mână nu-i minciună, n-a zis șefu’ că se poate, nu se poate. Hainele zboară din rucsac, ca niște artificii, așa, sau ceva mai gay de atât, sunt colorate, normal, cum să iasă așa sobru în oraș. Geo sprijină ușa și se plictisește, dar parcă e mai bine aici, ceva se mișcă, acțiune, chestii. Viață.

- Nu vrei lumină? E întrerupătoru’ aici, poate te ajută…

E într-o dispoziție moromețiană, muncitorii, probabil, telepatia, câmpuri de energie atingându-se timid în noapte.

- Nee, răspunde Lavi, cu capu-n rucsac, -mi trebe niște bani.

- Păi tre’ să îți dau eu pentru cazare.

- Nee, zice și se ridică cu o carte în mână. Lasă, bă, noi să fim sănătoși, și râde iar, strident, scuturându-și umerii.

- Eu plec mâine, zice Geo. Mă duc cu Nicu la Sibiu. Cu niște treabă.

- Aha, zice Lavi și nu mai râde. Aprinde și tu becu’ ăla.

- Acum la ce-ți trebe.

- Stăm aici pe întuneric ca liliecii, dă-i și tu drumu’, că îmi bag deștele-n ochi.

Geo se conformează, l-ar înjura un pic, dar tocmai l-a luat drept confesor. Poate mai încolo dacă nu-i convine rezultatul.

- Foarte bine faci, zice Lavi și-și aranjează părul cu mâna. Mai bine, adică.

„Mă, al dracu de înțelept te-ai mai făcut și tu”, dar e curios, suspect de curios.

- Adică?

- Pf, lasă, vere, că nu îți dau eu sfaturi. Mai bine așa. Pentru tine.

Apoi ia un tricou alb de pe jos și se schimbă, plictisit de toate astea. Da, e plictisitor.

- Ah, zice și râde din nou, cu tricoul alb cu un cowboy cu un chiștoc în gură și o mutră criminală, fii atent aici.

Cool. Albul e cool din nou, de reținut.

- Că tot voiam să-ți zic, dar te-ai rătăcit… hehehe, îți găsisem poza Cristinei pe pajiște, după ce ai strâns cortul și ceva mărunțiș. Cre’ că ți-a căzut din portofel. Am tot uitat să ți-o dau.

- Aha.

- Da… nu știam că se mai poartă pozele prietenelor la posesor, așa, rânjește el.

Na, sânge, să atacăm.

- O să redevină cool peste vreo 3 luni. Așa că ține-o tu, poate îți trebe la vreo ieșire.

- Hai, bă, nu fi cârnat, ziceam și io. Și-l bate pe umăr, în timp ce deschide ușa.

Ce-o fi cu gestul ăsta, are umărul lui ceva.

- Lasă, bă, Geo, de departe totul e mai clar.

- Zici tu?

Dar Lavi îi face semn să tacă și să iasă simultan. Femeia s-a dezlănțuit, înainte făcea doar vocalize. Urlă la un copil, adică la copil, la fi-su cel fotbalist. Mingea… nesimțitule… să plătești.. a spart geamul și-n grădina vecinului… ceva, Lavi se hlizește, are accent de moldoveancă. A stricat și roșiile? P-asta nu o înțelege, trimite-l la fotbal, nebuno, dacă cu bășica aia a făcut atâtea daune, are șut băiatu’, și niște palme, copilul nu se aude deloc, s-a resemnat, ori urlă singură, terapie de rol. „Nimic nu mai primești, gata!”. Și e gata, zbârnâie timpanele și nu se mai aude nimic, doar marea. Un fâșâit, cineva care rupe o haină foarte lent. Lavi e deja la poartă, Geo se așază pe platforma de ciment din fața ușii. Cristina a adormit, așa speră, nu se aude nimic din cameră. Lavi își trage iar picioarele, ca un ocnaș, viață grea, Geo regretă că nu l-a taxat deloc, câteva palme peste cap, un deznodământ răsunător. Abia apoi se aud plânsetele, scâncete și un suspin adevărat, așa, de parcă cineva l-a tăiat în două, și-l și vede la geam, undeva în stânga, o umbră albicioasă și alungită, geamul se deschide. Îl electrocutează ideea, adică imaginea, că o să sară pe geam și va trebui să-l consoleze. Se va așeza lângă el pe cimentul umed și vor schimba priviri semnificative. Poate îi va pune mâna pe cap și îi va spune, uitându-se spre cer, dar nu chiar, puțin mai jos, „O să fie bine”. Sau poate să-l demaște maică-sii, dar nu, copilul e cuminte, vrea aer, sau poate așa ascultă el muzică, direct de la discotecă. Plânsetul se întrepătrunde cu beat-ul de pe plajă, cam aritmic, remarcă Geo în treacăt, e discontinuu, întrerupt de niște clinchete de vase, muzica concretă a serilor de august, apoi ia amploare, volum, e aproape o arie,  se înfășoară, își schimbă frecvența, locul, și Geo îl aude, brusc, distinct, clar, mai mult scâncet, în spatele lui, prin dâra întunecată a ușii întredeschise. Rămâne încremenit, rigid, nu se poate întoarce spre cameră, nici nu mai înregistrează pocnetul ușor, ca o alună pe care o crapi ușor între dinți, sfârâitul aripilor de pâslă și mirosul dulceag, de fum.

 

***

Trebuie să produci, să sari din oportunitate în oportunitate, toți vom trăi bine. Munca e respect față de sine, față de viață, lenea e cel mai mare păcat. Odată cu secularizarea, conștiința, nu? răspunderea i-a revenit individului, nu? nu numai că poți alege, dar, nu? ești obligat să alegi. Eu ce-am făcut, am făcut cu brațele mele, cu mintea mea, ce dacă am mințit și furat, trebuie să joci mai bine ca alții, am lăsat ceva în urma mea. Trebuie să fii mereu în mișcare, să fii proteic, să te strecori, să răzbești, să amețești cu dansul tău, să faci o poezie din supraviețuire. Sinceritatea e penibilă, obediență de sclav, închistare, deci să vină eliberarea, ruptura de sine, dansul poetic al dezintegrării, fragmentele, explozia, extazul. Statul e sinonim cu societatea. Statul trebuie să ofere protecție, să fie baza neutră care dizolvă acizii competiției. Societatea este altceva, statul este malefic, de ce există, să exploateze resursele naturale sau să dispară. Societatea nu există. Și, desigur, inițiativa individuală, lasă-mă să fac, voi face apoi tot ce trebuie ca să fiu lăsat în continuare. Fișa postului îți zic eu care e, faci ce vrea pula mea. Dar nu trebuie neglijată această naivitate supremă, dinamica comportamentului instituțional, logica carierei nu se suprapune pe așteptările adolescenților hrăniți cu Eliade și Eminescu, suflete pierdute care vor autenticitate la locul de muncă. Inapți social. Să fii asertiv, articulat, să zâmbești mereu, ca un robot care se preface că nu e robot, chiar și când o ia în bot sau la bot, e doar reboot. E o altă logică, desigur, trebuie făcut pasul, saltul, e role-playing, narcisism și nesimțire, pentru un tradiționalist, abilitate, tenacitate pentru cine înțelege regulile jocului. Și, desigur, să nu uităm, căci, pe de altă parte, nu trebuie decât să observăm căci în primul rând de asemenea mi se pare foarte important de afirmat primul obiectiv proiectele ne vor salva să facem un teren de baschet pentru persoane cu dizabilități software educațional pentru rromii analfabeți care pipăie gagici studente din cauza oamenilor răi cu bani să facem simultan o campanie antifastfood și o campanie de dezvoltare rurală unde să aducem francize să vadă românul harnic dacă i se dă un imbold modelele de succes salon de manichiură pentru femeile abuzate self-confidence să curgă din brațele vânjoase din creierele pictate să facem seminare despre piața liberă pentru cocalari și bișnițarii retrași prematur din activitate să ne învețe despre mâna invizibilă. Ema, unde ne sunt Buzurii, Marinii, Brebanii, romanul care ne învață, ne sfătuiește, are anvergură, viață, dar și idei, idei, dar și viață, viață adevărată, filozofie, dar și metafizică, metafizică, dar și viață, viață, dar și grandomanie, grandomanie, dar și paranoia, paranoia, dar cu idei, idei, dar și politică, politică, dar și mațul plin, mațul plin și disident.