Sever GULEA

ULTIMA FOTOGRAFIE - Bogdan Hrib,

Editura Cartea Româneasca, 2012

Dacă ați auzit de Bogdan Hrib, cu siguranța ați auzit de Editura Tritonic, una dintre puținele edituri din România dedicate segmentului de carte crime-mistery-thriller. Reciproca este de asemenea valabilă: dacă ați auzit de Editura Tritonic e foarte probabil să fi auzit și de Bogdan Hrib. Și pentru mine cele două nume aproape că se identificau (mai ales că Bogdan Hrib nu este doar editor de carte, ci a semnat, la rândul său, singur sau în colaborare, câteva ficțiuni din genul menționat). Tocmai de aceea m-am mirat să văd ultimul roman al lui Bogdan Hrib publicat la o cu totul altă editură decât Tritonic (e vorba de Editura Cartea Românească). Fără să îmi fie pe deplin lămurită această opțiune a autorului, m-am gândit totuși că Bogdan Hrib a ales să parieze, de data aceasta pe o altă tematică, pe un alt gen decât cel polițist, într-o proză pe care însuși autorul o consideră un omagiu adus fotografiei și fotografilor.

Alexandru Zaharia este un fost fotoreporter care, ajuns undeva la vârsta de 50 de ani, își trăiește o fantezie de invidiat: aceea de a călători pe un vas de croazieră, pe o adevărată insulă cu elice reinventată de tehnologiile secolului XX (care vine mai degrabă în întâmpinarea nevoii de huzur a burgheziei consumeriste). Miza acestei călătorii nu este neapărat divertismentul și aventura. Mai degrabă vorbim de o încercare de regăsire personală a unui protagonist aflat în criză. Deși nu ne introduce în vreo intrigă cu iz polițist, Bogdan Hrib parcă alege să îi asocieze protagonistului său ceva din trăsăturile eroilor din cărțile și filmele noir: Alexandru Zaharia este un tip cu figură epuizată (pungile de sub ochi au culoarea gri albăstruie ca petrolul), singuratic, în pragul deznădejdii, la vârsta  reevaluărilor, bântuit de trecut și, desigur... curtat de femei, chiar dacă e ușor de anticipat că ele vor aduce tulburare, poate chiar necazuri. În plus, protagonistul pare genul de individ care le-a trăit pe toate și și-a pierdut motivația și sensul existențial: pasionat de fotografie, Alexandru a reușit, la începutul anilor 90 să își creeze o afacere și un nume, după ce a simțit pe pielea lui cum se scrie istoria democrației originale (cu polițiști cu vechi reflexe autoritare, cu mineri violenți, cu nunți și botezuri gustate românește etc.). După un proiect economic consistent, după două căsnicii eșuate, după criza de la 40 de ani care l-a împins fără speranță să redescopere ceva din prospețimea obiceiurilor tinerești, Alexandru ajunge să fugă de lume, sleit de un soi de disperare și de insomnii. Printre cei 2000 de pasageri ai pachebotului, Alexandru o întâlnește însă pe Diana, o angajată a vasului de croazieră,  o fostă colegă de școală de care evident că nu își mai aduce aminte. La rândul ei, Diana pare o jucărie la fel de stricată – căsătorită cu un nomenclaturist, mai mult din interes decât din dragoste, aflând că soțul ei este un turnător la Securitate, după un divorț expeditiv, după o călătorie peste hotare, Diana ajunge să lucreze la o firmă străină, fără a afla cine știe ce satisfacții. Seară de seară, fără să înțeleagă prea bine de ce și uneori având un comportament de-a dreptul nemilos și brutal, Alexandru se va întâlni cu Diana la bar sau în cabină, pentru a împărtăși fragmente din istoria personală a ratărilor. În timpul zilei, același Alexandru va fi curtat și căutat de o tânără daneză obsedată să fie fotografiată. Două femei care vor cere de la protagonist ceea ce el aparent nu mai poate da: consolări afective și instantanee inspirate și pasionale. Cu toate acestea, personajul masculin va continua să se întâlnească cu Diana (deși uneori cheful conversațional e greu de resuscitat) și va accepta chiar și insistențele provocatoarei daneze Caja, într-o atmosferă în care timpul parcă se oprește și doar poveștile curg: povești despre anii 90, despre liceu, despre căsnicii eșuate, despre dezamăgiri și deznodăminte triste. Pe măsură ce protagoniștii se vor dezvălui mai mult, în vreme ce destinația geografică a croazierei se va apropia tot mai mult, călătoria personală a celor două fantome, Diana și Alexandru va deveni tot mai incertă. Bogdan Hrib oferă  o poveste tristă a unui cuplu lipsit de șanse, construit pe epuizări și spovedanii, dar și a unei... posibile mântuiri.

Așa cum am amintit, romanul este dedicat, chiar de către scriitor,  fotografiei și fotografului. Și nu doar pentru că autorul este un pasionat al acestei arte, nu doar pentru că  Alexandru Zaharia este un fost fotoreporter care se luptă cu apăsătoarea și în același timp salvatoarea perspectivă pe care o deschide fotografia. Inclusiv construcția romanului e aparte: avem de a face cu 50 de captiole intitulate fiecare printr-un singur cuvânt (deci, în total 50 de cuvinte), toate alcătuind un mic vocabular definitoriu pentru vârsta de 50 de ani (la fel cum un portofoliu de fotografii poate fi definitoriu pentru un artist, pentru o epocă -  doar că în acest caz avem de a face cu un portofoliu al unei vârste). Nu în ultimul rând, romanul lui Bogdan Hrib este dedicat profesiei care îmbină tehnica și arta poate și pentru că, așa cum sugerează la un moment dat Alexandru: „toate visele capitaliste au avut de fapt ca punct de plecare o fotografie sau măcar ideea unei imagini” – această remarcă ne amintește că, fie că am sesizat, fie că nu am sesizat acest fapt, fotografia a reprezentat o articulație existențială importantă a (dez)ordinii postdecembriste.