Sever GULEA

SOȚIA DIN PARIS –Paula McLain,

Editura Humanitas, 2012

Îmi amintesc de momentul în care am încheiat lectura acelor amintiri romanțate ale lui Ernest Hemingway, publicate postum sub titlul Sărbătoarea continuă: am rămas cu dorința de a afla mai multe, de a mai rămâne în preajma generației pierdute, în acea perioadă în care exponenții ei erau foarte săraci și totuși foarte fericiți. Cum volumul fusese alcătuit de ultima soție a scriitorului american, din  notițele și manuscrisele lui Hemingway, desigur că rezultatul avea totuși un aspect neunitar, fragmentar, pe alocuri inegal. În mod ironic, deși erau amintirile lui Hemingway, ele păreau să dezvăluie destul de puține despre autorul lor: am aflat tot felul de lucruri inedite despre personalitățile vremii, despre obiceiurile prozatorului, despre condiția scriitorului din acea perioadă și, cu toate acestea, parcă prea puțin a ieșit la iveală despre Hemingway ca persoană, ca soț, ca om în viața de zi cu zi. Poate tocmai de aceea am rămas cu acea senzație de vreau mai mult, la finalul lecturii volumului Sărbătoarea continuă. Ceea ce mi-a lipsit însă – Hemingway actor și nu doar martor privilegiat, mi-a fost livrat cu prisosință în romanul Paulei McLain, Soția din Paris.

Pe baza unei documentări riguroase (care a inclus cărți despre viața lui Hemingway și scrisorile trimise de prozatorul american), Paula McLain își asumă un obiectiv ambițios: acela de a reconstitui și a da viață, cu multă imaginație, perioadei boeme petrecute de Hemingway la Paris, înainte și imediat după ce a devenit un scriitor cunoscut. Fascinată de legătura dintre Hemingway și prima lui soție, Paula McLain alege să relateze evenimentele chiar din perspectiva lui Hadley Richardson. Romanul este de fapt o biografie  (ficționalizată în literă desigur, deși plauzibilă în spirit) a mariajului dintre Ernest și Hadley, debutând cu momentul în care cei doi s-au cunoscut și încheindu-se odată cu despărțirea lor (dacă nu punem la socoteală și epilogul).

Hadley este o tânără de 29 de ani, frumoasă,  provenind dintr-o familie americană celebră, cu tradiție, care îl întâlnește pe Ernest Hemingway la Chicago, imediat după încheierea Primului Război Mondial. După un scurt ritual de curtare (nelipsit însă de o oarecare gradație romantică) cei doi se căsătoresc. Încredințat de apropiați că Parisul reprezintă orașul adevăraților scriitori, Ernest se mută în capitala franceză, împreună cu proaspăta sa soție. De aici începe o aventură amețitoare pentru cititor în inima boemei europene care va aminti, dar mai ales va completa atmosfera și conținuturile acoperite de volumul Sărbătoarea continuă. Deși căsnicia la Paris a cuplului începe în camere mizere în care se aud acordeoane și se mănâncă cine alterate, Ernest și Hadley vor deveni cunoscuți și respectați, pe măsură ce vor pătrunde în cercurile intelectualilor provocatori ai Parisului începând cu Gertrude Stein, Ezra Pound și mai apoi Scott Fitzgerald, Donald Stewart și alții. Ernest și Hadley vor trăi însă sub semnul unei nestatornicii: vor călători prin toată Europa, iar romanul derulează secvențe memorabile din excursiile care nu ratează nicio destinație – din Italia, prin trecătoarea Muntelui St Bernard (spre locul unde Hemingway a fost rănit în Primul Război Mondial) și până la Koln, într-o Germanie agitată, din Turcia decimată de război (după prăbușirea Imperiului Otoman) și până în Spania, acolo unde coridele pregătesc un spectacol de neuitat, ajungând chiar până în Canada, apoi în Austria (unde bowlingul, schnapsul și pokerul sunt la mare căutare) și mereu înapoi la Paris, niciun loc nu pare să fie prea îndepărtat pentru cuplul însetat de viață. Toată această aventură se va dovedi însă o cursă cu obstacole din ce în ce mai grele pentru Ernest și Hadley, care, deși par a fi cât se poate de adecvați peisajului în care sunt cuprinși, nu se știe dacă vor fi capabili să îi supraviețuiască.  Cu toate că împărtășesc pasiuni comune și cu toate că reușesc chiar să aibă un copil împreună (în ciuda refuzului  inițial destul de brutal al lui Ernest) personalitățile diferite ale celor doi protagoniști, accentuate de mediul boem își vor spune în cele din urmă cuvântul. Hadley, deși este talentată, nu se simte cu adevărat specială (deci nu se consideră egala lui Ernest din acest punct de vedere), iar provocările mariajului în contextul dat o vor epuiza în cele din urmă, atâta timp cât va trăi cu durere transformarea dintr-o prietenă adevărată, o muză și o mamă iubitoare  într-o… soție de artist (adică mai degrabă un accesoriu de ocazie decât o prezență vie și dinamică). În schimb, Hemingway, cel care chiar și în perioada anonimatului părea să aibă fericirea la degetul mic, își dezvăluie dimensiunea nestatornică și arogantă, dublată însă de o dependență socială și familială. Pe de o parte fermecător, magnetic, pe de altă parte orgolios, nesuferit, ajungând să își arunce mentorii peste bord, la finalul anilor de ucenicie, la finalul perioadei zbaterilor, Hemingway nu se dovedește însă un ticălos afemeiat, absolvit de păcatele tinereții prin opera pe care a livrat-o posterității. Paula McLain reușește să reliefeze și acea dimensiune sensibilă și să pună în evidență permanenta nevoie de reechilibrare a prozatorului american, nevoie pe care acesta va căuta însă să o satisfacă într-o formă de neacceptat pentru Hadley (un ménage-a-trois, ca în Grădina Raiului). Personajele sunt bine individualizate și memorabile, iar cadrul în care plutesc este desigur seducător: dincolo de toate locurile evocate, Parisul interbelic triumfă fără îndoială: un Paris în care cortina unui circ fantastic parcă s-ar fi dat la o parte, ca să poți admira la orice oră ciudățenia și splendoarea. Un Paris care smintește, un Paris în care condiția boemă este aceea a șahistului emoțional, un Paris plăsmuit din doruri, țigări, rom și conversații memorabile.

Romanul Paulei McLain este una din cele mai frumoase și originale declarații de admirație la adresa unui scriitor - prin felul în care e scris (respectând parcă rigorile acționale, rigorile simplității hemingwayene), prin personajele puternice și memorabile pe care le livrează, prin decorurile splendide, prin caracterul documentat și prin plauzibilitate, Soția din Paris ar putea fi socotit o paranteză generoasă, lămuritoare, valoroasă atât estetic, cât și istoric,  la volumul care i-a dat naștere – anume Sărbătoarea continuă.