Sever GULEA

AICI NE DESPĂRȚIM – Jonathan Trooper,

Editura Litera, 2012

Poate pentru că n-au trecut de prea mult timp sărbătorile de iarnă, perioada în care ne-am îndopat cu mult festivism, mesaje de bine și sinceritate serioasă, m-am gândit să mă apropii de ceea ce se anunța a fi o comedie de familie ceva mai caustică, din care să nu lipsească ironia și mai ales autoironia. În acest sens am ales cu încredere  romanul lui Jonathan Trooper. Aici ne despărțim se dovedește a fi ceva mai mult decât o comedie de familie, ci și o deconstrucție nepretențioasă și amuzantă a câtorva mituri  pe care le cultivăm în societate. De pildă: trăim adesea cu iluzia că într-o situație de criză îți găsești refugiul și sprijinul, unde altundeva decât… în familie (mai ales când aceasta e suficient de numeroasă). Suntem încrezători de asemenea că adulții au maturitatea de a-și rezolva constructiv și fără ranchiună conflictele. Poate nu e prea optimist să ne gândim că psihiatrii ar trebui să aibă familii exemplare, atâta timp cât știu să evite, atunci când își cresc copiii, multe din  capcanele care amorsează dezechilibrele de mai târziu. Ei bine, narațiunea lui Jonathan Trooper oferă contraexemple amuzante la toate aceste idei, într-o poveste pe care cu greu am putut-o lăsa din mână.

Judd Foxman, protagonistul romanului și naratorul întâmplărilor,  e un bărbat trecut de 30 de ani, aflat într-o criză existențială. Cel mai bine se autocaracterizează însuși personajul: „La treizeci și patru de ani nu mai aveam casă, stăteam treaz în crucea nopții întins pe o canapea numai cocoloașe dintr-un subsol închiriat și-mi ascultam proprietarii pișându-se și răhățindu-se, în vreme ce, în capul meu fosta mea nevastă și fostul meu șef se regulau în poziția șaizeci și nouă”. Iar pentru Judd viața nu pare să devină mai ușoară, după ce tocmai s-a despărțit de nevasta sa (motivul îl veți afla într-o scenă cu adevărat memorabilă), atâta timp cât el trebuie să participe la ritualul de înmormântare al tatălui său, acela de a ține shiva, adică de a cinsti, conform datinii evreiești, memoria părintelui, timp de șapte zile alături de toți membrii familiei (shiva e de fapt ca un priveghi, doar că lipsește pileala). Familia lui Judd, în ciuda faptului că a fost crescută de o teoreticiană în puericultură, de o psihiatră emerită, nu pare să întrupeze culmea armoniei. În casa părintească, acolo unde instalațiile electrice și pereții subțiri pregătesc surprize (ne)plăcute, familia Foxman are de indurat mai degrabă un travaliu al suportabilității decât o solidaritate a reîntâlnirii. Și asta pentru că întreaga familie pare să fie dominată de o incapacitate patentată de a exprima emoții (în afara mamei, desigur…), compensând în schimb prin ironia și eschiva rafinate genetic.  Fiecare membru poartă în spate o serie de probleme și de conflicte surde, gata în orice moment să dea pe afară: Wendy, cea mai mare fiică a doamnei Foxman, are câțiva copii care au nevoie de două minute pentru a distruge o cameră și un soț care lucrează în domeniul financiar și care are „aerul cuiva care are de a face cu un rahat așa de important încât al tău, oricare ar fi, se micșorează exponențial”. În schimb, fratele lui Judd, Paul e persecutat și dominat de încercările soției sale Alice de a face copii (fără a mai pune la socoteală că Paul pare încă suspicios privitor la legătura pe care Alice și Judd au avut-o în liceu). Philip, în calitatea lui de mezin al familiei e figura totalmente varză, fustangiu și lipsit de direcție, un tip care, în ciuda dorințelor de stabilizare și maturizare (vine la înmormântare  cu logodnica lui, mai în vârstă decât el cu vreo 15 ani), evidențiază o incapacitate patologică de a rezista tentațiilor. În ceea ce îl privește pe Judd, așa cum am amintit, e un tip care tocmai a aflat că e înșelat de soție și care ajunge o țintă facilă pentru încercările mamei sale de a-i face lipeala cu tot felul de figuri feminine din suburbie.

Printre unchi flatulenți, grăsani epuizați „tociți ca un cuțit de unt”, printre vechi cunoscuți semiratați, un cor al pețitoarelor și familii care adoptă aerul unei perfecțiuni căznite, printre scaune de plastic, convoaie de urători gâlgâitori de cafea, familia Foxman va trece, în cele 7 zile, printr-o experiență aproape cathartică - se vor împărți, în particular sau în văzul tuturor de toate: rivalități, frustrări, insatisfacții, reproșuri, chiar și pumni (iar Judd remarcă oarecum cu părere de rău: e păcat că nu toate conflictele se pot rezolva cu câteva înjurături urmate de palme peste fund amicale), dar și câteva momente de grație, pe acoperișul casei, în baia Sinagogii sau în bucătăria rezidenților. Vor atinge protagoniștii eliberarea, echilibrul pe care îl caută, la finalul acestei explozii întinse pe mai bine de 300 de pagini?  Vă rămâne să descoperiți.

Romanul lui Trooper este într-adevăr încâlcit, amețitor, zgomotos, dens în melodramă și lovituri de teatru suprapuse, dar niciun moment nu retrage caracterul viu și dinamic personajelor sale. În ciuda faptului că reciclează, sub multe aspecte, o mulțime de clișee și tipologii, umorul și sarcasmul care însoțesc aproape fiecare discuție între protagoniști îl salvează de a deveni vreun moment plictisitor. Pe de altă parte, cartea lui Jonathan Trooper este o adevărată mașină de spălat simpatică: se introduce multă mitologie familială, se adaugă multă ironie și onestitate pe post de detergent și se așteaptă preț de 300 de pagini. La final, vom scoate niște adevăruri care  se vor dovedi cam decolorate și cam strâmte pentru a mai fi purtate cu mândrie în văzul tuturor… și totuși, cumva, nimeni nu va fi nemulțumit din această pricină.