Nicolae Popa

 

Mergi şi mergi şi mergi şi mergi...

 

Mergi şi mergi şi mergi şi mergi şi te simţi

neplăcut de fericit. Îţi dai seama că aceste locuri

pe care le frecventezi cu privirea, cu pasul,

cu rugăciunea sunt locuri de netrecut pentru un biet

trecător ca tine. Îţi dai seama că uşile,

când le deschizi, lărgesc trotuarele,

iar când le închizi, îngustează trotuarele.

 

mergi şi mergi şi mergi şi mergi şi

le dai bună ziua turiştilor

care odată ajunşi pe aceste meleaguri,

se miră că cineva le dă bună ziua,

zicându-şi că ce altceva să facă cei de pe

aceste meleaguri? le dau bună ziua celor

care trec şi trec pe aici. Însă cei ce trec pe aici

tot trec şi trec şi fac poze,

scanează intemperii amoroase, consumând

impresiile de pe o stradă pe strada următoare,

descântând oalele şi ulcioarele unui oraş

în oalele şi ulcioarele oraşului următor,

urmărind totodată cum revin şi revin

neschimbate-n lungime, dar nici în lăţime,

străzile, trotuarele, zilele, nopţile,

şi cum toată lumea înaintează, înaintează spre

tot ce vine şi vine şi vine şi vine pe bandă rulantă

ducând totul în urmă

fără să aducă nici măcar un vreasc înapoi.

 

 

 

Ultima scrisoare scribului

 

S-a arătat pe aici un poet trist –

s-au adunat în jurul lui toţi întristaţii

şi luându-şi tristeţile cu ei

l-au urmat spre un tărâm al tristeţii.

 

A dat pe aici un poet vesel

s-au strâns în jurul lui oameni veseli

şi luând toată veselia cu ei

l-au urmat spre un tărâm al veseliei.

 

Veni pe aici un al treilea fel de poet.

i-au dat ascultare un al treilea fel de oameni

care l-au şi urmat spre un al treilea tărâm.

 

În liniştea rămasă apare acum un al patrulea,

deşi, logic,

al patrulea nici n-ar fi trebuit să existe,

dar anume cu gândul la el se va spune

că vezi dumneata la început a fost Poetul.

 

Şi triştii vor surâde, veselii se vor posomorî,

ceilalţi nici nu vor şti ce e cu ei - toţi vor fi cu el

iar el al tuturor

însă, însă nu va avea un tărâm

spre care să-i ducă.

 

 

Fulguiri prin bronhii

 

Ne-am făcut un obicei din a ne pierde echilibrul,

mănuşile, rudele, minţile. Ne-am făcut un obicei

din a ne pierde. Ne agăţăm de rădăcinile

rămase dezgolite după furia apei,

ajungem la casa prăvălită jumătate în râpă,

jumătate în verandă.

găsim o bucată de scaun, o bucată de masă.

mâncăm o bucată de pâine. Bate toaca. Bate vântul.

teiul îşi bate în cuie două crengi de sus

apoi îşi bagă poalele în pământ apărându-şi rădăcinile,

aşteptându-le să înflorească.

fulguiri prin bronhii. Adăpători îngheţate.

miri şi mirese sub un soare cu dinţi.

o aşchie îţi pătrunde sub unghie.

mii de aşchii pătrund sub mii de unghii.

mănuşi albe putrezind pe mâini reci,

pe mâini care apucă, apucă, apucă

şi dispar în pământ,

în mireasmă de tei înflorit în adâncuri...

 

 

 

Noi murim, voi muriţi. Ei, ele nu mor.

 

Ei plutesc printre pomi în neagră înnegurare,

ele se scufundă pas cu pas în roua din câmpii.

noi murim, voi muriţi. Ei, ele nu mor.

ei trec prin păduri foşnitoare,

ele - prin ierburi reci şi amare.

noi murim, voi muriţi. Ei, ele nu mor.

 

ei fluieră de se omoară cu pădurile subsuoară,

ele adună rouă între omoplaţi şi zboară.

noi murim, voi muriţi. Ei, ele nu mor.

 

ei reprezintă pluralul masculin,

ele – un plural mult mai fin,

ele se mărită,

ei - se însoară,

dar asta e o cu totul şi cu totul altă gramatică,

stimate domnule profesor,

stimată domnişoară profesoară.

 

 

 

Moskva

 

În dimineaţa aceea golită de raze unghia ta

oscila, unghia ta răzăluia

floarea de ger din fereastră, în timp ce eu

treceam pe deasupra norilor  – 

de regulă, trec pe dedesubt  – ,  

întârziam undeva unde orice întârziere se

pedepseşte cu ani grei de punctualitate nemţească.

 

nu aveam timp să le răspund ceremonios la salut

celor care stau pe-acolo ca pictaţi de Magritt

şi nu se grăbesc nicăieri. Adevărat, nici eu,

pe picioare fiind, nu mi-am scos pălăria

în faţa celui care trecea pe-alături,

deşi era chiar Azazello. –  ’Neaţa!” i-am spus.

doar atât.

şi am luat-o grăbit pe un lung şir de nori

la capătul căruia mă aştepta o luntre.

 

iar unghia ta oscila, oscila... Răzăluia

floarea de ger din fereastră, nerăbdătoare

să vezi ce-a mai rămas din Moscova la suprafaţa

troienelor.

 

apoi ai văzut samovare clocotind pântecoase,

consumând apa zăpezii pentru ceai,

iar albul zăpezii – pentru înălbirea micilor doze

de adevăr servite la ceai.

 

eu eram deja în luntre, ştiam încotro, când şi cum

vom pluti... —  ’Neaţa, băiete! m-a salutat cineva

având grijă să mi se şi închine... Era Azazello

şi luneca în cercuri largi, pe patine,

iar tu spălai deja cu uncrop floarea de ger din fereastră

sperând să mai poţi vedea pe-afară câte ceva,

însă Moscova devenea din ce în ce mai geroasă

iar uncropul pe geam Kremlin se făcea.

 

 

Pix

 

În cele din urmă totul se va sfârşi cu bine:

pixul meu, nenorocitul acesta de Bic,

va urca la cer.

 

şi toată lumea va spune: „Uite un pix înălţându-se!”

vor mai spune: „Mamă, mamă,

că multe cuvinte a mai chinuit!”

la care o voce-nţeleaptă va riposta: „Mai rău de

cuvintele pe care nu le-a chinuit!

mai rău de cuvintele pe care nici nu le-a scris!”

 

o groază de foi curate împăturindu-se cu de la sine putere

vor căuta mântuirea în sfârâit de chibrit

înţelegând că pentru ele alfabetul e mort,

iar dicţionarele – putrede.

 

în vremea asta pixul meu va ajunge

suficient de sus ca să se simtă în ceruri.

îngerii vor zice: „Uite, ne-a aruncat cineva

un os!” „Nu-i os, e un pix!” va riposta o voce

înţeleaptă, cu atât mai înţeleaptă cu cât

va ieşi din gură de înger.

 

şi – fâl! fâl! se vor lărgi iar cerurile

 

se vor deschide, se vor tot lărgi ceruri noi

prin care alţi îngeri vor şti cu siguranţă că nu

li s-a aruncat un os,

că doar un pix. Sigur că da – pix! şi fâl-fâl!

tot mai sus,

tot mai spre locul unde pixul

va trebui să afle ce s-a ales din tot ce-a scris.