Călin Torsan

Cam cum?

De multe ori nu mă apuc de scris decât în momentul în care ideea textului este deja pritocită în minte. Mi se întâmplă să scriu în cap ceea ce vreau să scriu. Restul muncii este doar editare. Atunci cuvintele încep să se arate la faţă. Şi mai trebuie bibilite, ca pe platoul de filmare. Aranjate. Pudrate.

Când mă apuc de acestă treabă, atunci când mă aflu în faţa hăului alb, a genunii în care voi sări, fac mai întâi o rugăciune: Doamne, Dumnezeule, te rog, ajută ca şi textul ăsta să bucure oamenii. Să aibă un scop. Să fie un text bun. Şi imediat sar pe taste. Ca Jerry, şoricelul.

Am libertatea să cred că există un magnetism deosebit între anumite cuvinte. Că unele le cheamă pe altele, cele potrivite, pentru a împlini contextul pe care vreau să-l sugerez. Încerc să dibui acest tip de atracţii. De pildă, dacă descriu o măcelărie, atunci musai că soarele va asfinţi, în acea zi povestită, roşu ca o felie de salam din carne de cal. Mă rog, cred că nu sunt destul de clar...

Fug ca un atlet de repetiţii. Atunci când nu vreau să spun ceva cu ele. Mi se pare că un cuvânt repetat de prea multe ori, din neatenţie, nu este altceva decât un reflex necondiţionat. Un tic verbal. Iar astea limitează limbajul. Scăparea o văd în sinonimie.

Numele... Numele personajelor mi se par foarte importante. În literatura noastră m-am ciocnit mereu de nume sterpe sau oarecum forţate, nume care fac personajele să pară deja căcate în nădragi. Nu mai ai ce să faci cu ele. Am botezat atâţia eroi, de parcă aş fi preot. Aproape toţi cu nume tălâmbe, prosteşti, care să mă facă să râd. Abia aştept să scriu o proză, ca să văd reacţia celor din jur la sonorităţile onomastice cu care improvizez.

Încerc de fiecare dată să spun ceva cu scrierea mea. Ceva despre lume, despre viaţă. Sunt destul de moralist. Mă mâncă-n cur să îndrept lucruri, chiar dacă asta mă face să le prezint în strâmbătatea lor. Scriu doar atunci când am ceva de zis, când mă doare ficatul, când îmi vine să plâng, să urlu. Atunci când îmi duduie capul de nervi.

Dialogurile mă stârnesc şi ele. Pojghiţa dintre limba scrisă şi cea vorbită poate fi polei. Sunt foarte atent să nu alunec pe el.

După care recitesc ceea ce am scris. Ca un maniac, mi-e şi ruşine câteodată de mine. Caut greşelile cu răbdare de pescar. După câteva lecturări îmi fac cruce, şi cu asta basta.