Show Recent Messages

de Moni STĂNILĂ

cu Cătălina George

 

Moni Stănilă: eu îți voi da câte un cuvânt, iar tu îmi scrii gândurile tale legate de el.

Cătălina George: a, ok, e fun.

Moni Stănilă: Timişoara

Cătălina George: Primul lucru care-mi vine în minte e Catedrala Mitropolitană din centrul oraşului, din buricul târgului, cum s-ar zice. Acuma cu mândrie bănățeană aş zice că, din câte ştiu, s-ar putea să fie cea mai mare construcție de acest tip. Prin anii 80 se zvonea că Ceauşescu ar veni la Timişoara să țină un discurs din balconul Operei, dar ar acoperi imaginea catedralei, din punctul opus, cu un panou imens, ca să nu-l deranjeze. Apoi, dacă m-am gândit la catedrală, mi-am amintit cum, într-unul dintre turnurile ei mici era atelierul de pictură de icoane, şi cum se vedea priveliştea de jos de la geamul atelierului. Era amețitoare senzația, dar şi plăcută, o imagine printre crengi de brad către trotuarul pe care treceau oameni în plin soare. Timişoara este, până la urmă, acasă, am trăit acolo 20 şi ceva de ani. Piața Unirii, Complexul Studențesc, gaşca de la Pavel Dan, Piața Iosefin, de unde cumpăram peşti pentru acvariu şi papagali în copilărie, câte şi mai câte, locuri care aduc după ele bucăți din viața pe care am trăit-o acolo.

Moni Stănilă: Bucureşti

Cătălina George: E simpatică cumva reacția mea când mi-ai scris Bucureşti. Mi-au apărut în minte două lucruri care parcă se băteau cap în cap, de fapt concurând pentru întâietate, adică oraşul bunicului meu (născut şi crescut în Bucureşti) şi presa. Povestea cu jurnalismul chiar a însemnat ceva pentru mine, totul a fost foarte dinamic, însă îmi dau seama că eu sunt şi am fost mai degrabă genul de jurnalistă selectivă. Adică nu mi-a plăcut să scriu despre orice şi nu mi-a plăcut orice tip de jurnalism. Dar cam atât despre asta. Oraşul bunicului meu a fost Bucureştiul interbelic, şi cumva printre straturile metropolei el stă ca o comoară ascunsă, ca o cutie antică plină de daruri pe care nimeni nu a deschis-o cu adevărat pe de-a întregul, ci doar cu teamă, doar aşa, un centimetru-doi acolo, cât să tragă cu ochiul, închizând apoi cu teamă capacul ca nu cumva să poarte responsabilitatea acelor daruri.

Moni Stănilă: tren

Cătălina George: Când mă gândesc la tren văd cumva România de sus. Haios, pentru că asta ar presupune mai degrabă privitul din avion, şi totuşi nu e din avion, pentru că detaliile nu se văd de acolo de sus: dealuri, văi, păduri, casele de la țară cu câinii lătrând în ogradă. Şi apoi trenurile m-au dus mereu spre stațiuni, un fel de teritoriu magic, unde se adună toate bunătățile naturii, plus timp, care nu e atribuit nici unui lucru în special, ci în care toate încap exact aşa cum vin.

Moni Stănilă: bere

Cătălina George: Hahaha, da, balonare. Ăsta e motivul pentru care nu mai beau bere de ani buni, plus că gustul amar n-a fost niciodată printre preferatele mele. Aici am descoperit ginger beer şi e cu totul altă mâncare de... orz? Puii mei, din ce se distiliează berea? Bun, bere mai înseamnă şi terasele din Bucureşti, unde ne lungeam în nopțile de vară în care era prea sufocant să mergi acasă să dormi. Şi Cargo din Timişoara, un bar rock unde topeam câte 2-3 beri cu Alex Potcoavă în câte o seară, două pe săptămână, la întoarcerea mea din America.

Moni Stănilă: Anglia

Cătălina George: Ceață? Da, ceață, şi nu din cauza vremii, că acum e soare afară. Ci din cauză că e un teritoriul nou, că adaptarea nu e doar o treabă despre care vorbesc nişte psihologi şi sociologi, ca să mai aibă ei pe ce teoretiza. Da, vii aici cu nişte intenții, dar ştii că trebuie să fii flexibil şi deschis ca să te îndrepți în direcția propusă. Pentru noi, asta înseamnă să rămânem aici şi să ne găsim un făgaş prin care să ne susținem planurile de a avea o familie. Anglia mai înseamnă şi English countryside, mare cu faleze înalte, lebedele pe care le găseşti pe râuri şi pe lacuri, prin orăşele istorice ca ăsta în care locuiesc acum.

Moni Stănilă: Republica Moldova

Cătălina George: Ştiu nişte oameni grozavi care au venit de acolo. Mă gândesc la frații Vakulovski, şi-mi aduc aminte de toată povestea cu deportarea şi petiția şi nebunia care a fost atunci. Îmi doream să ajung la Chişinău, s-o întâmpla şi asta cândva, dar cred că gândul ăsta este acum la fel de îndepărtat cum a rămas vechea mea convingere că nu, eu nu voi pleca niciodată din țară. România, şi Republica Moldova ca teritoriu românesc, au rămas pentru mine un fel de vis îndepărtat, care cine ştie când, cum...

Moni Stănilă: poezie

Cătălina George: Acum. Punctul în care toate există şi toate gândurile nebune ca nişte morişti mişcate de vânt se opresc, cam asta este poezia. Este prezent continuu, iar prezentul continuu este singurul timp în care chiar existăm. Restul e doar pulbere, proiecție, închipuire, interpretare.

Moni Stănilă: Urmuz

Cătălina George: Nu l-am citit, asta-mi vine imediat în gând cu zâmbet rânjit. Am citit despre el, dar nu e ca şi cum chiar aş putea spune ceva despre Urmuz, nu?

Moni Stănilă: cafea

Cătălina George: Deliciu, unul de care m-am ferit ani de zile, din cauza problemelor cu tensiunea şi stomacul. Apoi am descoperit că de fapt doar cafeaua solubilă îmi ridică tensiunea. Din păcate, stomacul meu încă nu se împacă cu ea, dar tot îl mai „torturez” cu ea măcar o dată pe săptămână. Cafeaua dă şi răgazul pentru o vorbă cu prietenii sau pur şi simplu pentru a opri gândurile şi a savura momentul, cu gustul dulce-amărui şi învăluitor al cafelei cu lapte.

Moni Stănilă: Sora de război

Cătălina George: Sora de război e un fel de avatar feminin în luptă cu zombi, cu mutanții, cu demonii şi toate drăcoveniile imaginarului colectiv, ăla sumbru, supărat, conflictual, negativ. Prima oară am scris despre sora de război uitându-mă la Resident Evil cu Milla Jovovich, o actriță care a dat un chip foarte bun şi Joanei D’Arc. Sora de război e mai degrabă cea care inspiră, într-o lume conflictuală, supărată, agitată, mereu în luptă cu propriii demoni.

Moni Stănilă: Cătălina George

Cătălina George: Numele meu? Oare ce-o spune numele meu, în afară de moştenirea de familie şi de faptul că am semnat cu el ce-am scris de-a lungul timpului? Cătălina mi-a fost dat de mama, cu gândul la Luceafărul lui Eminescu, pe care ea mi-l cânta în copilăria fragedă, când nu puteam să adorm şi mă legăna întinsă pe picioarele ei. Cătălina George, chiar, ce înseamnă un nume, o semnătură, o aprentă? Suma tuturor lucrurilor pe care le-am trăit sub numele ăsta? Dar cele pe care nu le-am trăit sub nici un nume, ele unde încap?

Moni Stănilă: mersi mult.

Cătălina George: cu plăcere, Moni, a fost reconfortant exercițiul ăsta.