Mihail Vakulovski

„O zi. Ultima”

„Înconjuraţi de texte. Aşa suntem”

Cel mai recent roman publicat de Călin Torsan se numeşte „O zi. Ultima”, dar sperăm să nu fie ultima carte a scriitorului, a „tînărului scriitor de la Muzeul Ţăranului Român”, cum ar veni. Începutul cărţii îţi acaparează atenţia şi nu-ţi vine să laşi cartea din mîini; am citit-o doar noaptea – după zile lungi şi grele de muncă – şi ştiu ce spun, că dimineaţa m-am trezit cu greu. Un început care-ţi dă speranţe că aşa va fi toată cartea – scrisă cu plăcere, cu ironie şi umor („Sunt în Cluj. În capitala Ardealului. Toate oraşele din Transilvania se pretind, într-un fel sau altul, capitalele Ardealului – pământ românesc”), cu multă vivacitate şi cu mult nerv (dar nu se termină deloc aşa, jocul cu stările şi trăirile cititorului fiind una dintre mizele cărţii). Personajul principal e narator homodiegetic şi, de fapt, e singurul personaj real – de primă linie – al romanului, restul fiind doar din mintea lui, chiar dacă nu e vorba (doar) de personaje, ci şi de persoane agăţate pe net sau de aici şi acum, unele chiar foarte aproape de locul acţiunii, atît de aproape încît dimineaţa nu se duce la WC ca să nu-şi trezească fiica atunci cînd trage apa. Personajul lui Călin Torsan e un intelectual de 35 de ani, bibliotecar la muzeu, care cîntă la clarinet în timpul liber, însurat şi care trăieşte în acelaşi apartament cu soacră-sa. Se întoarce de la serviciu tîrziu, îşi face singur mîncare (roşii şi ceapă prăjită, că e vegetarian), deşi frigiderul e plin, se uită la televizor şi bea, bea mult („stomac de beţivan”): „Aveam nevoie de un fel de afecţiune alimentară. Măcar de un aşa fel de afecţiune. La ceea ce sperasem, construcţia la care lucrasem ani de zile – căldura familială – nu mai reprezenta de mult timp ceva pentru mine”, dorme singur. Descrie drumul spre casă („În tramvai am încercat să citesc câte ceva. N-a fost nevoie să mă năpustesc ca un uliu pentru a ocupa loc, aşa cum obişnuiesc pensionarii. Era târziu, şi în afară de câţiva cocalari care îşi ţineau pizdele în braţe, ascultând manele la telefonul mobil, nu prea mai găseai oameni”; „M-apucă greaţa. Şi teama. În ce lume te-am adus, copilu’...”), cum îşi ia bere, cum îşi face ceapa şi roşiile, cum butonează telecomanda, cum adoarme, are insomnii, se trezeşte, scrie, răsfoieşte unicul său jurnal, scris pentru o gagică care l-a rugat să-i scrie ceva frumos, dîndu-i nişte hîrtii albe, îşi aminteşte-îşi aminteşte-îşi aminteşte-îşi aminteşte... Totul foarte bine scris, ironic, cu stil şi la persoana întîi. Naratorul nu e doar cîine pînă la moarte, ci şi narator homodiegetic pînă la moarte şi dincolo de ea – la propriu. Un vegetarian care-şi încheie conturile cu viaţa pentru ca să fie mîncat de viermi. O carte care se citeşte cu plăcere şi datorită multiplităţii temelor puse în discuţie – descrierea posturilor TV, de la OTV la TVR, despre ziare, de la Ring la Libertatea (sau invers), filosofia papucilor de casă, care pentru narator sunt la fel de intimi ca şi chiloţii, despre sinonime, horoscop, vegetarieni, scriitori, multe trimiteri la mişto, la zeii muzicii româneşti din perioada comunismului… Foarte interesant e şi dicţionarul olfactiv, şi DEX-ul de pe google, şi felul în care-şi încheie cartea. O carte pe care-o recomand cu drag (celor care nu se sperie de cuvinte din alea). Lectură utilă!

Călin Torsan, „O zi. Ultima”, Ed. Casa de Pariuri Literare, 2011