Mihail Vakulovski

„Păpădia electrică”

Pentru Şerban Axinte poezia din „Păpădia electrică” e ca o întîlnire semi-secretă cu sine („vin pe furiş la întâlnirea cu mine, / spun repede, repede propria mea parolă”). Cu toate acestea, eul său liric vorbeşte adesea la persoana a II-a singular, în comparaţie cu alţi poeţi, care-l au mereu în braţe pe „eu” – şi cu „e” mic, şi cu „E” mare („pe tine dragul meu te vor ridica din aşternut, / îţi vor zdrobi degetele, / îţi vor îndesa în gură un ciorap ud plin cu nisip...”). Alteori eul său liric are un aer distant, e undeva de-asupra paginii, nu în interiorul textului, ca la modernişti şi postmodernişti („tu, cel de aici, îl laşi să plece / pe cel care a ajuns deja unde trebuie, / nu-i faci semn, el nu înţelege semnele, e unul dintre ele, / cînd se întoarce are o pîine sub braţ şi foarte mult aer în jur”). Cartea are multe poezii lungi, unele dintre ele foarte frumoase, cum e şi „Poziţia corectă în timpul morţii”, dar poeziile scurte sînt mai tăioase, mai puternice, mai de efect („tot stau şi mă gîndesc la lecţia despre insecte. // atunci am avut un succes neaşteptat, / sîngele mi-a ţîşnit prin buric de emoţie. // am început să fac mult zgomot / ca să nu mi se audă cumva inima. // acum aştept răspunsul tău cu muzica dată la maxim”), mai electrice, cum ar veni.

Şi eu sînt de acord cu poetul Radu Vancu, prefaţatorul cărţii, că „Păpădia electrică” este cel mai bun produs poetic de pînă acum al lui Şerban Axinte, care este, aşa cum spune Radu, „cel mai atipic douămiist”, de fapt, unul dintre cei mai atipici poeţi încă tineri. Asta şi pentru că Şerban Axinte are o lume a lui pe care o întoarce pe toate părţile, exploatînd-o la maximum (de aici şi poeziile de dragoste cu mulţi aburi, cu paradisuri ale minţii şi cu păpădii electrice), evitînd sau neavînd chef să se uite la caprele din grădinile vecinilor. Şerban Axinte este diferit nu numai de colegii de generaţie, dar şi de poeţii ieşeni, cărora le cam place să povestească pe îndelete, fie că e vorba de poeţii „optzecişti”, fie poeţii „douămiişti”, pe cînd Şerban Axinte e mai ermetic şi foloseşte mai mult bisturiul... electric.

Şerban Axinte, „Păpădia electrică”, Editura Casa de Pariuri Literare, 2013